Corporațiile internaționale

Corporaţia internaţionalǎ este o societate publicǎ sau privatǎ care prin structura, performanţele şi comportamentul ei reuşeşte să îndeplineascǎ funcţii economice la nivel internaţional, facilitate de proprietate şi dreptul de gestiune, totalǎ sau parţială asupra unui important patrimoniu, alcǎtuit din active şi pasive dispersate pe teritoriul mai multor ţări, altul decât statul de origine. Pentru aceasta, ea este angajatǎ în producţia şi comercilizarea unui impresionant volum de bunuri şi servicii ,finanţate în principal prin intermediul investiţiilor directe de capital.

O corporaţie internaţională se angajează într-o varietate de legături cooperative, adesea neechitabile, de tipul licensing-ului sau alianţelor strategice, care le poate da un grad de control şi influenţă asupra producţiei străine.

Pentru aprecierea gradului şi mărimii unei corporaţii internaţionale se iau în considerare următoarele criterii:

 numărul şi mărimea filialelor străine sau companiilor asociate pe care le are în proprietate sau le controlează;

 numărul ţărilor în care se angajează cu activităţi lucrative;

 proporţia bunurilor şi veniturilor la nivel global sau numărul angajaţilor pentru filialele străine;

 gradul de internaţionalizare al managementului, proprietăţii şi al activităţilor cu valoare ridicată.

Funcţiile distinctive ale corporaţilor internaţionale sunt:

 organizarea şi coordonarea numeroaselor activităţi lucrative dincolo de graniţele naţionale;

 internalizarea pieţelor externe pentru producţia intermediară care apare în urma acestor activităţi.

Nici o altă instituţie nu îmbină cele 2 activităţi: producţia în străinătate şi tranzacţionarea.

Existǎ o clasificare a acestor tipuri de organizaţii bazatǎ pe cinci criterii şi anume:

1)cui aparţine proprietatea;

2)unde este înregistrat legal sediul;

3)modul cum sunt repartizate activele şi pasivele;

4)provenienţa cifrei de afaceri şi a profitului;

5)compoziţia pe naţionalităţi a personalului de conducere.

În funcţie de aceste criterii existǎ urmǎtoarele tipuri de întreprinderi:

1)Internaţionale -unde proprietatea aparţine în general acţionarilor naţionali, sediul este înregistrat în ţara de origine, activele şi pasivele sunt repartizate în principal în ţara de origine, provenienţa cifrei afacerilor o parte din ţara de origine, o parte din strǎinatate, iar personalul de conducere provine în principal din ţara de origine.

2)Transnaţionale –predominǎ actionarii din doua, trei ţari, sediul este înregistrat într-una sau douǎ ţări ,activele şi pasivele sunt repartizate în mai multe ţări ,cifra de afaceri provine de asemenea din mai multe ţări, iar personalul de conducere provine din douǎ sau trei naţionalitǎţi.

3)Multinaţionale –acţionarii provin din mai multe ţări, sediul este înregistrat în una sau două ţări, cu o repartizare mondialǎ a resurselor, cifra de afaceri provine dintr-un mare numǎr de ţǎri, iar conducerea din toate naţionalitǎţile, predominantă fiind ţara de origine.

4)Supranaţionale –acţionarii provin dintr-un numǎr mare de ţǎri ,far¬ă predominanta unei naţionalităţi, sediul este deschis de o organizaţie internatională, repartizare mondială a activelor şi pasivelor, cifra de afaceri şi profitul provin dintr-un numǎr mare de ţǎri, iar personalul de conducere provine din toate naţionalitǎţile fǎra a predomina vreuna.

Din aceastǎ clasificare rezultă că cele patru forme de întreprinderi nu există independent una de alta, fǎră nici o legaturǎ între ele. Ele alcătuiesc împreunǎ sistemul întreprinderilor multinaţionale aflate în diferite stadii de evoluţie.

O organizaţie pentru a se încadra în categoria multinaţionalelor trebuie sa îndeplinească o serie de condiţii. Dintre acestea se distinge necesitatea de a investi o parte importantǎ din resursele sale în strǎinătate, înainte de toate în filialele sale de care este legatǎ prin relaţii de proprietate controlandu le in totalitate sau numai parţial ,de pe urma carora obţine venituri considerabile. Partea de operaţiuni economice desfǎşurate peste hotare trebuie să fie suficient de mare în raport cu totalitatea activităţilor astfel încat, centrul de decizie sǎ le acorde o atenţie deosebită, prin elaborarea unor politici coerente şi a unor strategii comune. În felul acesta, centrul exercită o influenţǎ importanţă asupra celorlalte unităţi de producţie şi comercializare, în special pe linia utilizǎrii resurselor, asumării responsabilitǎţii şi folosirii informatiilor.