De la Tratatul de la Roma la Uniunea Economică și Monetară

De la Tratatul de la Roma la Uniunea Economica si Monetara

Jean Monnet, secretar adjunct al Societatii Natiunilor, considera dupa cel de-al doilea razboi mondial ca pacea Europei trebuie sustinuta de o uniune economica. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, propunea unirea celor doua ramuri strategice – carbunelui si otelului – ale Frantei si Germaniei. Pe baza acestei propuneri in aprilie 1951 a luat fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului ( C.E.C.O) prin semnarea Tratatului de la Paris de catre sase state: R.F.G., Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Tratatul a intrat in vigoare in luna august 1952. Aceste sase tari isi propuneau sa-si uneasca eforturile in vederea scoaterii din criza a industriei carbonifere si a celei siderurgice prin crearea unei „piete comune" a ramurilor respective.

Cele sase tari membre ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului au trecut in 1957 la etapa a doua a integrarii lor economice semnând tratatele de la Roma cu privire la Comunitatea Economica Europeana (C.E.E. sau Piata comuna) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

Comunitatea Economica Europeana a intrat in vigoare cu 1 ianuarie 1958 devenind cea mai reprezentativa grupare pentru integrarea economica. Din 1972 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatului de la Bruxelles.

In 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunitati (C.E.C.O., EURATOM si C.E.E.) adoptându-se si denumirea oficiala de Comunitatile Europene (C.E.). Aceasta a constituit a treia etapa de integrare economica.

In cadrul celei de a patra etape de integrare si alte tari au aderat la Piata Comuna: Grecia (la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (la 1 ianuarie 1986).

Dupa aderarea Angliei, Danemarcei si Portugaliei la C.E.E., celelalte 7 tari membre ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.): Norvegia, Suedia, Elvetia, Austria, Finlanda, Liechtenstein si Islanda au negociat cu C.E.E. crearea unei zone de liber schimb. S-a format astfel, cu 1 ianuarie 1993 un Spatiu Economic European (S.E.E.) ce se intinde de la Marea Mediterana pâna la Oceanul Inghetat de Nord.

Cu 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de Maastricht denumirea de C.E.E. se va schimba in Uniunea Europeana.

Din 1 ianuarie 1995 alte trei tari din A.E.L.S.: Austria, Finlanda si Suedia au aderat la Uniunea Europeana, numarul membrilor acesteia ajungând la 15.

Comunitatea Europeana a avut 5 obiective economice principale: uniunea vamala; liberalizarea circulatiei capitalurilor; libera circulatie a fortei de munca; piata comuna agricola; uniunea economica si monetara. Uniunea economica si monetara s-a constituit mai târziu dupa lungi negocieri legate de unificarea reglementarilor fiscale si schimbarea unui mare numar de legi.

Tratatul de la Roma, semnat in 1957, nu continea referiri foarte precise cu privire la integrarea monetara. La vremea respectiva era in vigoare acordul de la Bretton-Woods si sistemul cursurilor fixe, iar tarile europene nu aveau inca monedele convertibile. Pentru derularea platilor externe statele din C.E.E. au trebuit sa participe la Uniunea Europeana de Plati, care a functionat pâna in 1958 sub forma unei intelegeri de cliring multilateral.

Uniunea Europeana de Plati a fost urmata din anul 1958 de Acordul Monetar European care prevedea o intelegere de restrângere a oscilatiilor cursurilor monedelor pâna la ± 0,75% in jurul paritatii metalice. Din anul 1961, marca germana si guldenul olandez s-au revalorizat cu 5% ceea ce a reprezentat o prima realiniere dupa semnarea Tratatului de la Roma.

Sistemul monetar international a cunoscut o puternica criza la mijlocul anilor 60 ca urmare a deteriorarii situatiei principalei monede de rezerva internationala, dolarul american.

Monedele europene, la rândul lor, s-au confruntat cu mari probleme care au dus la devalorizarea lirei italiene, lirei sterline si francului francez si la revalorizarea marcii vest-germane.

Tarile europene, semnatare a Tratatului de la Roma au vazut in criza care se manifesta o amenintare a uniunii vamale (realizata la mijlocul anului 1968) si a obiectivelor politicii agricole comunitare. Pentru calmarea situatiei si coordonarea politicilor economice si monetare, Planul Barre (dupa numele initiatorului, Raymond Barre) din 1969 prevedea asistenta financiara intre tarile membre in caz de criza.

Pentru realizarea integrarii europene in plan monetar era nevoie de masuri mai radicale. Ca urmare, statele in cauza, cu prilejul Summitului de la Haga, din decembrie 1969, au proclamat intentia realizarii in mod gradual a unei uniuni economice si monetare, fiind numit Comitetul Werner in vederea examinarii problemelor integrarii monetare.

Raportul acestui comitet din anul 1970 continea elementele fundamentale care urmau sa stea la baza Uniunii Monetare Europene (U.M.E.):

- convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor;

- eliminarea marjelor de fluctuare ale cursurilor;

- fixarea irevocabila a paritatilor;

- liberalizarea completa a miscarilor de capital.

Uniunea Monetara Europeana era prevazuta sa fie realizata treptat pâna in anul 1980.

Evenimentele monetare din anul 1971 când S.U.A. au suspendat convertibilitatea dolarului in aur, lipsa de vointa politica pentru realizarea unei adevarate uniuni si rezervelor statelor fata de o structura suprarationala au facut ca Planul Werner sa nu fie pus in aplicare.

Tarile membre ale C.E.E., semnatare a acordului de la Basel din 10 aprilie 1972, au decis sa aplice pentru monedele lor aceeasi marja de fluctuatie de ± 2,25% stabilita prin Acordurile de Washington din 18 decembrie 1871 fata de dolar. Se limitau astfel posibilitatile de fluctuatie peste aceste limite (sarpele in tunel). Era nevoie de interventia bancilor care s-au angajat sa intervina pentru a-si sustine monedele. Dar era nevoie si de organizarea unei cooperari intre bancile centrale, drept pentru care in octombrie 1972 s-a infiintat Fondul European de Cooperare Economica (F.E.C.O.M.) iar in iunie 1973 si-a inceput activitatea. Totusi, socul petrolier din 1973 si recesiunea economica care l-a urmat au slabit sistemul monetar.

Sistemul monetar se consolideaza in urma deciziei luate la Brême la 7 iulie 1978 de a crea Sistemul Monetar European (S.M.E.), acesta intrând in vigoare la 13 martie 1979. Este reluat principiul sarpelui, cu o serie de modificari si mecanisme specifice.

De acum inainte unitatea de cont europeana primeste numele E.C.U. (European Currency Unit). E.C.U. devine instrument de reglementare intre bancile centrale, valoare de rezerva si valoare de schimb contra numerar in cadrul noului mecanism de plati si de credit.

E.C.U. era un „cos" de monede in care fiecare intra cu o anumita marime si pondere in functie de importanta monedei respective, de puterea economica a tarii emitente a fiecarei monede. De exemplu, puterea diferitelor monede nationale la 13 martie 1979 (când a inceput functionarea sistemului Monetar European) si la 25 februarie 1993, era urmatoarea: