Dezvoltarea economică inter-regională la nivel UE

Teoria ricardiană

Comerţ interregional

Euroregiuni

Dezvoltare interregională

Cooperare transfrontalieră

Schimburile interregionale

Caracteristicile schimburilor comerciale interregionale

Regiunile, ca şi naţiunile, trebuie să desfaşoare intense schimburi comerciale pentru a atinge un nivel ridicat de prosperitate.La fel ca in cazul naţiunilor, regiunile prospere tind să înregistreze un sold pozitiv al balanţei de plăţi, în timp ce regiunile mai puţin competitive se confruntă cu deficite.

Analiza factorilor care determină specializarea şi schimburile comerciale între regiuni se găseşte încă la începuturile sale, cercetările în acest domeniu fiind stânjenite de lipsa datelor statistice despre comerţul interregional.

Mai mult, comerţul interregional prezintă o trăsătură aparte în raport cu cel internaţional: o regiune efectuează schimburi comerciale atât cu celelalte regiuni în cadrul ţării respective cât şi cu alte ţări.

Caracteristica distinctivă a comerţului interregional este gradul mult mai mare de libertate a acestuia în comparaţie cu comerţul internaţional.Astfel, distanţele geografice dintre regiuni sunt, de regulă, mai mici decât între ţări.

De asemenea, cadrul instituţional şi cel monetar au o mare importanţă: comerţul interregional beneficiază de avantajul unei singure monede (moneda naţională), fără incertitudinile pe care le provoacă fluctuaţiile ratelor de schimb. O piaţă de capital integrată şi un sistem bancar naţional contribuie şi ele la facilitarea schimburilor comerciale interregionale, aşa încât multe dintre barierele în calea comerţului internaţional dispar când subiecţii schimbului sunt regiuni ale aceleaşi ţări.

Desigur, unele fricţiuni în privinţa schimburilor comerciale se manifestă şi la nivel regional. De exemplu, politica regională însăşi distorsionează schimburile comerciale prin subvenţii pe care le furnizează diferitelor ramuri industriale în zonele asistate. Cu toate acestea, barierele sunt mult mai slabe între regiuni decât intre ţări.

Analizele efectuate în diverse ţări, chiar în lipsa unor statistici adecvate, demonstrează că economiile regiunilor se bazează într-o măsură însemnată pe schimburile comerciale pentru atingerea unui nivel ridicat de bunăstare economică.

De aceea este deosebit de important să se înţeleagă de ce unele regiuni au un succes mai mare în activităţi de export decât altele şi de ce diferitele regiuni se specializează în producţia şi exportul diferitelor mărfuri.

În acest scop trebuie pornit de la „teoremele” comerţului internaţional, care au relevanţă nu numai pentru explicarea specializării la nivel internaţional dar şi la nivel interregional.Aceasta, nu numai datorită faptului că regiunile efectuează schimburi comerciale şi cu alte ţări: teoria tradiţională a comerţului a fost elaborată iniţial ţinând seama atât de componenţa interregională cât şi de componenţa naţională.

Caracteristicile dezvoltarii regionale

Dezvoltarea regională este în acelaşi timp , economică, socială şi culturală: reconstituirea unei structuri nu se poate face în lipsa unei dimensiuni culturale, a unui proiect care să mobilizeze resursele locale şi care să se bazeze pe capacitate, pe tradiţii şi pe experienţele anterioare.

Această necesitate poate fi perceputa şi în mod negativ: orice proiect care nu este gândit decat în termeni de dotări colective şi care neglijează activitatea economică nu are nici o şansă să antreneze dezvoltarea.

Dezvoltarea regională pune în discuţie teritorii ale caror dimensiuni şi statute nu sunt neapărat echivalente: spaţiile dezvoltării regionale sunt aprioric spaţii vii, care au o identitate culturală şi o originalitate economică. Ele pot să nu corespundă unor colectivităţi existente şi oricare ar fi denumirea lor, sunt spaţii în care vecinătatea poate conduce la întrajutorare.

Dezvoltarea regională implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economico-socială, în vederea stabilirii proiectelor de acţiune: partenerii sunt în acest caz reprezentanţii aleşi, lucrătorii, antreprenorii, firmele sau organizaţiile la care aceştia îşi desfăşoară activitatea, camerele de comerţ, industrie, agricultură, asociaţiile pe activităţi, comitetele de dezvoltare economică şi sucursalele lor locale, comitetele locale pentru problemele locurilor de muncă, comitetele ţinuturilor, văilor etc.

Această varietate de participanţi la rezolvarea problematicii dezvoltării regionale, creează dificultăţi, legate mai ales de modalităţile concrete de asociere a lor în vederea realizării unui obiectiv comun.

Dezvoltarea regional diferă de strategiile tradiţionale de dezvoltare prin punerea accentului pe datele endogene.

Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene

Criteriile de departajare ale regiunilor diferă extrem de mult de la o ţară la alta.

Astfel, în Germania, departajarea regiunilor, se realizează atât pe baza tradiţiilor istorice, căt şi mai ales după criteriul diversităţii structurilor economice, îndeosebi industriale. Regiunile slabe din punct de vedere al structurii lor sunt numite regiuni de promovare economică şi beneficiază de ajutor din partea statului.

Statul se ocupă cu afacerile externe, apărarea, politica monetară şi comercială, problemele de cetăţenie, iar regiunile cu politica şi menţinerea ordinii interne, învăţământ, cultură, comunicaţii, lucrări de interes local. Rămân în sarcină comună dreptul civil şi penal, starea civilă şi prevederile sociale.

Statul recunoaşte un rol important landurilor, asigurând o parte a alegerilor pentru Adunarea legislativă (Bundestag) pe o bază pur regională şi recunoscând Bundersrat-ului sau Consiliului federal (ai cărui membri sunt desemnaţi de către guvernele regionale) dreptul de supraveghere a tuturor proiectelor de lege ce emană de la govern .

În S.U.A există o delimitare destul de strictă a competenţelor Federaţiei de cele ale statelor, puterea Senatului conjugându-se cu bazele teritoriale ale reprezentării sale.

În Franţa departajarea regiunilor se realizează după criteriul economic regăsindu-se: zone de conversie şi zone de conversie industrială. Aceste zone sunt caracterizate prin rate înalte ale şomajului, diminuarea ritmului de creştere a populaţiei, prezenţa masivă a sectorului public industrial şi al grupărilor particulare.

În Belgia, criteriile de departajare ale regiunilor se modifică de la o perioadă la alta, în funcţie de evoluţia condiţiilor economice. Regiunile au competenţe multiple în domeniul legislativ, cultural şi educativ iar competenţele rămase în continuare în atribuţiile statului belgian trebuie cu orice preţ să înlesnească aceste distribuţii regionale, fie prin sprijinirea lucrătorilor publici în cauză, fie prin promulgarea unor reguli de compensare foarte stricte.

Ţările cu cea mai complexă politică regională rămân însă Regatul Unit şi Italia. În Regatul Unit, regiunile sunt grupate în funcţie de criteriul dezvoltării lor economice. Cele slab dezvoltate formează zone asistate(Aaa) care pot fi:

• zone de dezvoltare (Scoţia, nordul şi sudul Ţării Galilor, N.E., N.V., S.E şi S.V.-ul Angliei): sunt caracterizate printr-o rată ridicată a şomajului, declinul industriilor tradiţionale, îmbătrânirea industrială, abandonarea terenurilor industriale şi existenţa unui număr mic de echipamente socio-culturale. Această categorie cuprinde 21% din totalul factorului muncă.

• zone intermediare: sunt în general zone adiacente celor de dezvoltare, caracterizate printr-o creştere economică lentă, somaj relativ mai redus. Ele deţin 20% din totalul forţei de muncă din Regatul Unit.

În cadrul zonelor asistate sunt delimitate subzone defavorizate, cu un anumit profil economic, numite zone agricole (mai ales în regiunile de munte) sau anumite zone turistice.

Italia reprezintă ţara cu o supremaţie a autonomiei regionale. Din anul 1947, Italia a devenit puternic descentralizată. Ea este împărţită în 20 de regiuni, care dispun fiecare de către un consiliu şi un executiv regional, investite cu competenţe foarte importante în domeniul sănătăţii, organizării teritoriului şi culturii. Diferenţierea la nivelul regiunilor italiene se realizează dupa următoarele criterii:

• formele, structurile şi nivelurile ratelor de creştere economică, care permit recunoaşterea, la un moment dat, a regiunii în diferite stadii de dezvoltare;

• ritmurile şi direcţiile modificărilor structurale;

• reacţiile faţă de dezvoltarea ciclică, de politicile naţionale şi de procesele economice internaţionale .

Pentru politica regională comunitară, regiunile sunt definite ca fiind teritoriul unui stat membru sau o parte comunitară a unui stat membru.