Dezvoltarea Regională

În ce priveşte dezvoltarea regională în Uniunea Europeană este situată în directă legatură cu politica europeană de coeziune europeană şi socială, care constituie unul dintre pilonii fundamentali unionali. Ideea a fost exprimată de către Michael Barnier, care a fost comisar european, care era responsabil de politica regională.

La 18 Februarie 2004 acesta a spus în faţa Conferinţei a Parlamentului European: “Să organizezi un teritoriu nu înseamnă să prefecţionezi mai mult sau mai puţin liberalism, pentru că viitorul Europei nu poate fi gândit decât ca un echilibru între competiţie şi cooperare”.

În 1989, au fost lansate oficial politicile de coeziune socială şi economică europeană, de către Jacques Delors care a fost unul dintre părinţii fondatori. Expansiunea economică a Europei a remarcat că reglajul natural nu era uneori neconvenabil, cu privire că acesta ducea la gruparea activităţilor de producţie la Nord şi activităţile ce ţin de petrecerea timpului liber spre Sub. Aceste rupturi ce se remarcau în economie ar fi dus la creşterea dispariţilor între state, regiuni şi cetăţenii europeni.

După introducerea monedei unice, Europa unită în 2007, se angajează la organizarea unui nou obiectiv : progresul parţial într-o Europă reunificată. Datorită acestor idei, România a subscris prin ratificarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană.

Din punct de vedere istoric România nu avea o istorie prea îndelungată. Din punct de vedere administrativ- teritorial, regiunea a existat între 1950 - 1968, având în componenţă mai multe raioane. De exemplu Judeţul Sibiu un raion în perioada lui Stalin; în perioada comunismului, au avut loc dezbateri cu privire la împărţirea ţării în regiuni.

De exemplu, guvernul Argentoiany care în 1921 a promovat un proiect de lege care prevedea înfinţarea regiunilor, administrate de Consiliul Regional. Acest proiect nu a devenit niciodată lege.

În 1929, Legea prevedea înfinţarea a 7 directoare ministeriale locale, care nu erau regiuni administrative, ci circumscripţi administrative. O altă lege, cu privire la tema organizării administrativ- terioriale, aprobată în 1938, prevedea înfinţarea a 10 ţinuturi, care aveau în componenţă între 4 - 10 judeţe. Ţinuturile nu erau şi nici arătau că judeţele nu mai aveau personalitate juridică; Ele au functionat în perioada dictaturii regale, altfel spus acestea nu deţineau libertatea locală de decizie şi administrare.

În 1950 comuniştii au adoptat o nouă lege, care prevedea existenţa a 28 regiuni, 183 de raioane, 156 de oraşe şi 4.096 de comune. Cu timpul regiunile au fost reduse ca număr, astfel în 1952 erau 18 iar în 1956 erau 16, din acest aspect cu prilejul reduceri regiunilor numărul raioanelor a crescut la 200, cel a oraşelor la 171, cel a comunelor la 4.300. Astfel în 1968, sistemul este abandonat şi se revine la organozarea prevăzută de Constituţiea din 1866 în care existau doar judeţe şi comune.

În ce priveşte drepturile comunităţilor de a fi implicate în decizile de guvernare nu se confundă nici principal, nici acţional cu drepturile colective. În situaţia României , cu privire la aceste discuţi, necesită o abordare mai intensă şi mai largă.

Potrivit drepturile omului sau drepturi individuale, la care li se mai adaugă şi drepturi sociale care duc la o mai bună funcţionare a societăţii. În Occident drepturile individuale sunt cărămida de bază a democraţiei moderne, iar asigurarea lor reală era obiectivul fundamental al statului de drept, precum şi în funcţionarea democraţiei.

În Centrul şi Estul Europei situaţia era mai complicată, datorită situaţiei geografice, care în ultimele sute de ani imperiile, au fost grupate mai ales în Vestul Europei, iar ţările să fie orientate spre Centrul şi Estul Europei.

Românii din Transilvania nu figurau în naţiunile recente, iar nici creştinismul ortodox nu figura. Cu această prevedere mai mulţi români au luptat pentru recunoaşterea identităţii şi egalitatea naţională.Un exemplu care se aduce este Peninsula Balcanică, care este un exemplu, similar, post imperial, al fostei RSF Iugoslavia.

Cu sutele de ani de confruntare, popoarele sau etniile care deţineau mai puţine drepturi, nu au încetat niciodată « lupta naţională « Lipsite de drepturi colective, acestea au continuat să militeze pentru obţinerea unor astfel de drepturi.

În acea perioadă, maghiarii domina de departe analizele de frecvenţă, datorită regretului în cea ce priveşte privilegiile avute înaintea rupturii Imperiului Austro-Ungar. Nu lipsesc din discuţie, nici revizionismul românesc, care visează la revenirea România Mare, precum unguri îşi doresc, desigur revenirea la Ungaria Mare.

În cea ce priveşte URSS-ul, acesta nu a iubit niciodata dezvoltările naţionale din statele foste sovietice, promovând decolarea naţională şi internaţionalismul ploretar, care servea mult mai mult la intereselor de control. În România este creată Regiunea Autonomă Maghiară. Acordarea unui astfel de drept colectiv pe criterii etnice, sub coordonare sovietică, a dus la o exacerbare a naţionalismului românesc, mai ales în rândul clasei politice.

După 1960 şi moartea dictatorului în numărul maghiarilor din majoritatea structurilor a fost diminuat.

După 1990 a început lupta politică pentru drepturile minorităţilor în România, chiar şi în ultimi ani, după oficial maghiari au declarat şi recunoscut că România a devenit un exemplu european în domeniul, presiunea politică comună.

Un drept individual a fost de a urma şcoala în limba maternă , pe plan european, nu erau materializări în cea ce priveşte obligaţia statului de a le menţine şi finanţa. De exemplu, în România funcţionează discriminarea pozitivă în cea ce priveşte admiterea la facultate pentru tinerii de etnie romă: fie sunt locuri directe pentru aceştia sau fie la obţinerea rezultatelor egale la admitere.

Funcţionarea acestui drept este individuală, nu are nici o legătură cu domiciliul care îl invocă şi nici cu localitatea din România. Noua regiune propusă de către UDMR cuprinde judeţele: Covasna, Harghita şi Mureş : ~1.128.000 de loc/pop, din care 676.000 ar fi maghiari. Restrângerea propusă a Ţinutului Secuiesc la cele 3 judeţe nu are o fundamentare istorică. Zona locuită de secui este situată pe o parte şi pe cealaltă a Carpaţilor Orientali, localităţi ale judeţelor: Alba, Bacău, Covasna, Harghita, Mureş şi Neamţ.