Dinamica și structura comerțului exterior al României (1859 - 1939)

Dinamica şi structura comerţului exterior al României (1859 – 1939)

Comerţul exterior. Structura şi politica comercială

Schimburi de mărfuri între ţări au existat încă din antichitate, ele desfăşurându-se fie pe căi rutiere, drumul mătăsii, drumul ceaiului, fie pe căi maritime, practicate de greci, fenicieni, romani, fără însă a ocupa o pondere însemnată în ansamblul economiei

Comerţul exterior în cea mai mare parte se efectua cu Turcia, apoi cu Australia, Franţa, Rusia; schimburile externe sufereau din cauzele menţionate – mijloace de transport rudimentare şi scumpe, etaloane variate de măsură, monede diferite, lipsa magaziilor etc.; cea mai mare parte din marfurile exportate si importate se transporta pe apă, ( pe Dunăre şi pe Marea Neagră), cu vase străine.

La începutul secolului al XX-lea, însă, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat Belgia. În 1911, această valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de fapt, cu cerealele româneşti un puternic reexport în celelalte ţări occidentale.

Balanţa româno-belgiană a fost însa net în favoarea României: 292 milioane lei exportul românesc în Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia.

Pe ansamblul schimburilor comerciale însă locul principal l-a deţinut Germania.

În general, balanţa comercială a României a fost excedentară, cu excepţia perioadei 1877-1899, cînd s-au făcut resimţite efectele convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, precum şi cresterea volumului importului de maşini şi utilaje. Acestor motive li se adaugă şi schimburile neechivalente pe piaţa mondială pentru produsele românesti, combinată cu efectele crizei agrare dintre anii 1873 şi 1895, care s-a caracterizat prin scăderea preţurilor agricole.

Excedentul balanţei comerciale nu a fost însă un semn evident de care a beneficiat economia României, deoarece deficitul balanţei de plăti a determinat ca o parte din datoriile ţării să fie plătită în mărfuri.

România exporta materii brute: cereale, seminţe, vite şi produse animaliere şi importa produse fabricate, în special de lux, pentru clasele avute, dar şi unelte, metale, textile pentru meserii, cat şi unele bunuri de consum popular. După anul 1829, când încetează monopolul turcesc asupra comerţului exterior al Principatelor Române Dunărene, comerţul exterior întregistrează o creştere puternică.

Principala trăsătura a evoluţiei comerţului exterior pînă la Primul Război Mondial a fost permanenta creştere a volumului sau: între 1863 şi 1913 acesta a crescut de 6,5 ori. Între anii 1897 si 1906 s-a resimtit o restrîngere a volumului, însa fără ca aceasta să afecteze această tendinţă generală caracteristică.

O a doua trăsătură specifică a constat în creşterea importului într-un ritm mai rapid decît a exportului si, respectiv, de 4,4 ori.

În ceea ce priveşte structura comerţului exterior, ea este legată desigur de caracteristicile generale ale economiei românesti.

Exportul

Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al întregului comerţ exterior, este atins în 1911. Din acest punct de vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depăşind multe tări, precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb, ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depăşind chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc.

În ceea ce priveşte structura propriu-zisă, pe primul plan se plasează cerealele (în jur de 70-80%), petrol, legume, seminţe, lemn.

Politica comercială

Aşa cum am amintit, România a practicat ambele politici comerciale dominante în secolul al XIX-lea: liberul schimb si protecţionismul.

Regimul liberului schimb

Acesta a fost impus, iniţial, Principatelor Române şi apoi României de cadrul convenţiilor comerciale externe otomane, sprijinite de ţările industriale, interesate să aibe piaţa deschisă, liberă pentru fabricatele lor in România şi să achiziţioneze, cu cheltuieli reduse, materiile prime ce le sunt necesare. Această politică a fost sprijinită din interior de marii comercianţi importatori şi exportatori şi de marii agricultori-moşieri şi arendaşi, interesaţi să-şi vândă produsele agricole pe pieţe externe şi să cumpere mai ieftin, fără taxe protecţioniste, mărfuri industriale importate.

Aceleaşi interese economice au stat şi la baza legiferării liberului schimb prin convenţia cu Austro-Ungaria. Argumentul politic al guvernului conservator, semnatarul convenţiei, a fost ca acest act internaţional, încheiat cu una din marile puteri ale Europei, pe plan de egalitate, era o manifestare de independenţă faţă de Imperiul Otoman. O parte din opinia publică politică a protestat vehement împotriva încheierii convenţiei, cotidianul partidului liberal apărând chiar în pagina cu chenar de doliu.