Doctrină keynesistă

Doctrina keynesista a aparut in prima jumatate a secolului al XX-lea in alternativa cu doctrinele care sustineau reglarea spontana a economiei sau ajustarea pietei. De obicei, se considera ca teoria lui Keynes se afla la originea macroeconomiei, adica a teoriei despre economie care adopta un punct de vedere global asupra productiei, ocuparii si consumului, si care se sprijina in rationamente pe o psihologie comportamentala colectiva. In secolul al XIX-lea economistii nu au facut distinctie intre microeconomie si macroeconomie.

Aparut in contextul Marii Depresiuni din 1929, keynesismul contine o noua conceptie despre politica economica, asumand atat o explicatie pentru noile evolutii ale capitalismului, cat si solutii pentru depasirea recesiunii si atingerea ocuparii depline. Doctrina keynesista sustine interventia indirecta a statului in economie, prin mijloace considerate eficiente si acceptabile pentru asigurarea securitatii ocuparii si a venitului.

Principalele concepte utilizate in doctrina keynesista sunt:

a) Banii si rata dobanzii

J. M. Keynes teoretizeaza o economie monetara de productie, unde antreprenorii, gratie creditului, transforma moneda in bunuri cautand totodata solutiile pentru a castiga mai mult. in conceptia lui Keynes, somajul si inflatia sunt strans legate, ceea ce impune o teorie a ocuparii care sa treaca mai intai printr-o analiza monetara. Keynes dezvolta astfel o analiza a circuitului economic pornind de la cheltuielile alocate fie investitiilor, fie consumului, cheltuieli care impreuna formeaza venitul global. Keynes formuleaza o conceptie noua, opusa atat austriecilor, cat si sintezei eloborate de A. Marshall. El contesta ideea potrivit careia rata dobanzii este o simpla variabila care ajusteaza oferta de economii si cererea investitorilor de capitaluri. Pentru Keynes, rata dobanzii este o marime financiara pura, rezultata din predispozitiile psihologice perceptibile la nivel global.

Rata dobanzii in abordarea traditionala

OFERTA DE > RATA DOBANZII < CEREREA DE

ECONOMII INVESTITII

Rata dobazii in conceptia lui Keynes

OFERTA DE > RATA DOBANZII < CEREREA DE

MONEDA MONEDA

In aceasta noua abordare a dobanzii, Keynes atribuie rolul-cheie preferintei pentru lichiditate, care presupune operarea cu comportamentul global al agentilor economici. Potrivit acestei ipoteze, atunci cand prevaleaza teama de viitor, moneda poate fi conservata pentru calitatile pe care le are, in primul rand pentru lichiditatea sa. Acest fapt conduce la tezaurizare, care secatuieste puterea de cumparare potentiala creata in economie. In aceasta situatie, numai rata dobanzii poate sa compenseze predispozitia macro-psihologica a agentilor economici. Tezaurizarea este preferata din trei motive: motivul speculatiei, motivul precautiei si motivul tranzactiilor.

In ansamblul economiei, increderea in viitor si cantitatea de moneda determina nivelurile ratei dobanzii. Fluctuatiile pretului monedei, in conditiile unei eficiente marginale a capitalului, data pe termen scurt, explica fluctuatiile investitiilor aferente unui volum dat al economiilor. Prin urmare, ex-ante, economiile si investitiile nu sunt legate, deoarece economiile se explica prin inclinatia medie a societatii de a consuma din venitul sau.

b) Investitiile

Decizia de a investi rezulta din analiza eficientei marginale a capitalului, adica din rata randamentului intern. Pentru a explica notiunea macroeconomica - investitii -, Keynes a pornit de la microeconomie, de la comportamentul antreprenorilor in calculul investitiei viitoare in conditii de incertitudine. In conceptia lui Keynes, volumul global al investitiilor va creste atunci cand eficienta marginala a capitalului va fi mai mare decat rata dobanzii pe piata.

Keynes cerceteaza decizia de a investi in conditiile unei economii in care exista piete financiare. Cu o oarecare nostalgie dupa vechiul capitalism, Keynes acuza subtil aceste piete ca factori ai instabilitatii sistemului. Pentru Keynes evaluarile bursiere nu sunt decat o conventie, iar aceste evaluari nu sunt rationale pentru ca operatorii actioneaza in conditii de incertitudine. In fond, este un prilej pentru Keynes de a denun a 'laissez-faire-ul', mai ales pentru ca acorda speculatorului un mare rol intr-un act extrem de important, precum investitiile: in contrapartida, Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitreaza asupra investitiilor, cumparand sau nu diferitele produse. Astfel, consumatorul influenteaza viata firmelor, iar cotatiile la bursa nu sunt decat niste sanctiuni limitate si provizorii. De fapt, analiza critica intreprinsa de Keynes este un pretext stiintific pentru a-si formula solutiile care favorizau investitiile fizice in detrimentul profiturilor financiare.

Astfel, pentru a evita specula iile pe termen scurt asupra capitalului, Keynes propune practicarea de catre stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzactiilor si care sa loveasca in rimul rand in speculatii. Obiectivul sau era foarte clar: trebuia sa atace capitalismul rentier si sa stimuleze capitalismul antreprenorial, care, pe termen mediu si lung, angaja capitalurile in activitati creatoare de bogatie si locuri de munca. Totodata, prefigurand 'capitalismul popular', Keynes preconiza dezvoltarea unui actionariat popular, fara piete financiare, cu un dublu scop: in primul rand, in acest fel se evitau economiile improductive, iar in al doilea rand, asa se putea realiza o legatura mai stabila intre investitii si economii.

Solutiile lui Keynes fata de aceste probleme iau in calcul interventia indirecta a statului, cu scopul influentarii deciziilor individuale ale investitorilor. Keynes considera ca statul trebuie sa intervina de o maniera crescanda in procesul investitional, pentru ca statul fiind mai putin preocupat de termenul scurt, ar fi putut orienta decizia investitionala intr-o perspectiva indelungata si intr-un sens strategic, pe baza avantajelor sociale generale.

In privinta formulei politice pe care statul o putea invoca in sustinerea superioritatii alegerii publice a investitiei, Keynes nu excludea compromisurile sau formulele de orice fel, care sa permita statului sa coopereze cu initiativa privata, dar afirma clar ca o socializare crescanda a investitiilor constituia singurul mijloc pentru o prima aproximare a ocuparii depline.