Dumpingul ca formă a concurenței neloiale

1.1. Definiţia dumpingului

Dumping-ul (din limba engleză: to dump) descrie vânzarea unor produse sub preţul de producţie, de multe ori cu scopul de a elimina alţi concurenţi de pe piaţă. Termenul de dumping este actualmente mai des folosit în contextul comerţului internaţional, şi semnifică exportul unor anumite mărfuri într-o anumită ţară la un preţ mult mai jos decât preţul pieţei din ţara respectivă (şi de multe ori sub costul de producţie al producătorilor din acea ţară). Se refera la a practica preturi extrem de joase, mult sub preturile concurentei, fara sa scoti profit sau chiar pierzand bani, cu scopul de a scoate concurenta de pe piata.

Producatorii nationali, utilizeaza in mod frecvent taxele antidumping ca parte a strategiilor corporationale (ex. industria siderurgica in Statele Unite) pentru ca permit aplicarea usoara si flexibila a legilor antidumping. Chiar companiile americane, care si-au implantat filiale in Asia de Sud-Est, sunt ele insele supuse procedurii de AD la solicitarea producatorilor interni datorita definitiei incomplete din Legea Federala Antidumping, care lasa loc multiplelor interpretari, in functie de interesele producatorilor interni.

Inainte de negocierea Acordului pentru Practicile Anti-Dumping (PAD), tarile care utilizau cel mai frecvent practicile antidumping erau Statele Unite, Uniunea Europeana, Australia si Canada. Intre 1 iulie 1985 si 30 iunie 1992 aceste patru tari au initiat peste 80% din totalul anchetelor antidumping la nivel mondial. Aceasta tendinta s-a modificat considerabil in anii '90. Tarile in curs de dezvoltare au utilizat tot mai des legislatia antidumping pentru a reduce competitia in sectoarele economice sensibile si pentru a reduce deficitul contului curent, rezultat al unor crize economice externe. Din 1995, tarile in curs de dezvoltare au initiat peste 1/3 din totalul masurilor AD. Din cele 991 masuri finalizate in perioada 1995 - 30.06.2001, 389 masuri erau in vigoare in tarile in curs de dezvoltare. Cea mai mare parte a acestor masuri erau initiate impotriva altor tari in dezvoltare.

In perioada 1 ianuarie 1995 - 30.06.2002, din cele 1979 de anchete AD inregistrate, 13,8% au fost initiate de Statele Unite, 13,4% India, 13,3% UE, 9% Argentina, 8,4% Africa de Sud, 7,5% Australia, 5,5% Canada, 5,1% Brazilia etc.

Tarile in tranzitie sunt tot mai des o tinta a acestor masuri. In ultimii 6 ani au fost initiate peste 331 de masuri AD impotriva acestor tari. Tarile in tranzitie au deschis numai 12 anchete AD, in perioada 1995 - 2001, totalul masurilor antidumping in vigoare atingand cifra de 8. Romania a facut obiectul a 25 de investigatii AD incepand din 1995 si pana la mijlocul anului 2002, din care 15 s-au soldat cu impunerea de masuri AD. Cate 3 masuri AD au fost luate de catre SUA si UE, cate 2 de Brazilia, India si Turcia si cate una de catre Argentina, Canada si Egipt. Romania, la randul ei, nu a initiat nici o masura AD, ceea ce atrage atentia asupra ineficientei institutiilor care sa gestioneze aceste anchete, necunoasterii acestor proceduri de catre producatorii romani afectati, incapacitatea lor de a se grupa pentru a face lobby, in ciuda alinierii legislatiei AD la rigorile UE. In aceeasi perioada (1995 - 30.06.2002), Polonia a impus 7 taxe AD impotriva exportatorilor din China, Germania, Belarus si Vietnam, pe cand Cehia a luat o masura AD impotriva Germaniei.

Legislaţia Uniunii Europene prevede: Dumping-ul este o practica neloiala ce se poate întâlni în cadrul relaţiilor comerciale externe ale Comunităţii Europene.

Un produs, o marcă va fi considerat că face obiectul practicii de dumping dacă preţul său de export spre comunitate este mai mic decât un preţ comparabil pentru produsul similar, în cursul obişnuit al comerţului cum este stabilit pentru ţara exportatoare. Pentru protecţia contra practicilor de dumping şi subvenţiilor relative la importurile din ţările nemembre ale Comunităţii Europene a fost adoptat un regulament, care a relevat necesitatea ca măsurile de protecţie comercială de întreprins în caz de dumping şi subvenţii să fie întemeiate pe principii uniforme.

Dumpingul trebuie să fie delimitat de practicile simple ale vânzărilor la preţuri mici rezultate din costuri reduse sau productivităţi mai ridicate. În acest sens, criteriul cheie, nu este, în fapt, relaţia dintre preţul produsului exportat şi preţul acestuia de pe piaţa ţării importatoare, ci relaţia între preţul produsului exportat şi valoarea lui normală. Astfel, un produs este considerat a face obiectul unui dumping dacă preţul său de export, în Comunitate, este mai mic decât preţul comparabil, practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru produsul similar în ţara exportatoare.

Valoarea normală ce urmează să fie luată în calcul pentru a determina dacă există dumping, se bazează în mod uzual pe preţurile plătite sau care urmează să fie plătite, în cadrul operaţiunilor comerciale normale, de către cumpărătorii independenţi din ţara exportatoare.

1.2.Marja de dumping

Marja de dumping reprezintă suma cu care valoarea normală depăşeşte preţul de export. Comparaţia se face între vânzările la aceeaşi etapă comercială şi la perioade cât mai apropiate posibil. Ajustările necesare se fac pentru a se ţine cont de diferenţele dintre condiţiile de vânzare, de impozitare şi alte diferenţe care afectează comparabilitatea preţului.

1.3. Impunerea unor taxe antidumping provizorii

Se pot impune taxe provizorii dacă s-a efectuat o determinare provizorie afirmativă a existenţei dumpingului şi a prejudiciului şi dacă interesul Comunităţii necesită o intervenţie imediată în vederea prevenirii unui astfel de prejudiciu.

Cuantumul taxei antidumping nu trebuie să depăşească marja de dumping şi poate să fie mai mic decât această marjă în cazul în care o taxă mai mică este suficientă pentru a elimina prejudiciul.