Factorul uman - factor deteminant în dezvoltarea economică durabilă

1. Introducere

La începuturile evoluţiei societăţii omeneşti, mai precis în comuna primitivă, micile comunităţi umane erau o parte a naturii, influenţate de aceleaşi legi ca şi celelalte specii. Dar mintea iscusită a omului a găsit o cale de a stăpîni natura. Mai întîi a fost focul, iar apoi, de-a lungul istoriei, alte descoperiri, culminînd cu perioada revoluţiei industriale, au făcut ca „mariajul” dintre societatea omenească şi natură să se destrame, ajungîndu-se într-o nouă etapă, aceea a divorţului dintre om şi natură. Trecerea de la bîtă la butonul care declanşa armele nucleare a făcut ca specia umană să deţină controlul absolut asupra întregii planete.

Această evoluţie a fost strîns legată de una în plan psihologic. Dacă la început specia umană se supunea legităţilor naturale, iar oamenii aveau sentimentul apartenenţei la mediu, al integrării în natură, mai tîrziu acestea au fost înlocuite de o nouă imagine: aceea de stăpîn, care controlează mediul, subjugîndu-l intereselor sale. Speciile de plante şi de animale au fost împărţite în mod arbitrar în "folositoare" şi "dăunătoare" în funcţie de interesele omului, iar mediul a devenit un izvor de resurse considerate inepuizabile.

Dezvoltarea necontrolată a societăţii omeneşti, mai cu seamă în perioada revoluţiei industriale şi după aceasta, a fost însoţită de o serie de fenomene cu cele mai nedorite repercusiuni asupra mediului. Pe de o parte, această dezvoltare era susţinută de exploatarea iraţională a resurselor planetei, determinînd reducerea diversităţii mediului înconjurător, iar pe de altă parte, mediul reprezenta un debuşeu al activităţilor umane, prin fenomenul de poluare.

De la schimbările minime în vremurile străvechi, la cele ale omului preistoric care a trecut la agricultură, se ajunge la marile schimbări care s-au produs în ultimele două veacuri, datorită industriei, înmulţirii tot mai accentuate a populaţiei, aglomerării crescînde a locuitorilor în mari centre urbane, creşterii densităţii căilor de transport, defrişărilor pe mari întinderi, deversării de substanţe toxice în apele curgătoare sau eliminării lor în atmosferă, toate acestea transformînd mediul natural într-un mediu specific omului, un mediu umanizat... Toate aceste fenomene au fost reunite sub un singur nume: deteriorarea mediului. În acest moment, omenirea s-a aflat într-un moment de impas (marcat de criza energetică din anii 1970), înţelegînd că dezvoltarea nu mai putea continua fără să aibă ca efect distrugerea mediului.

Specia umană a intrat pe scena istoriei şi a creaţiei cu 80.000 de ani în urmă, dar în 200 de ani de industrializare a reuşit să pericliteze viaţa planetei, veche de peste 4,5 miliarde de ani. Şi asta pentru că economia şi era industrială au abuzat în mod iresponsabil de natură, în vederea sporirii profiturilor, tratînd-o ca pe o simplă resursă. Numai în ultima sută de ani populaţia lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul de combustibili fosili de 30 de ori, iar producţia industrială de 50 de ori.

...Faptul că omul a devenit din ce în ce mai posesiv cu natura a condus la consecinţe distructive pentru mediu: efectul de seră, diminuarea stratului de ozon, sărăcirea biodiversităţii, poluarea atmosferică, degradarea pădurilor, instabilitatea zonelor de coastă, deşeurile, etc. Aceste fenomene s-au format în timp, iar impactul lor negativ a avut ca finalitate instalarea crizei ecologice.

Cu ce a greşit natura în această relaţie? A daruit tot şi a încercat să ţină pasul cu prefacerile suferite, dar la un moment dat noile tehnologii au reuşit să o rapună.

Astazi, cînd la nivelul întregii lumi se conştientizează problemele ecologice cu care se confruntă mediul şi omenirea, se încearcă prin toate mijloacele posibile reconcilierea om-natură. Dar cine a ciopîrtit natura? Desigur omul, care prin acţiuni directe sau indirecte a schimbat chipul naturii. Tot omului îi revine însă misiunea, deloc uşoară, de a repara tot ce a stricat, tot ce a distrus...

2. Relaţia dintre factorul uman şi natură în viziunea oamenilor de ştiinţă

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a beneficiat de tot ce-i putea oferi natura, practic în cantităţi nelimitate, deoarece densitatea populaţiei era mică, iar elementele oferite de natură erau în cantităţi mari. De aceea, la începuturi nu s-a pus problema conservării mediului natural, a utilizării raţionale a resurselor disponibile. Abia în secolul I e.n. Columella, în tratatul lui despre agricultură, atrage atenţia că creşterea erbivorelor aduce după sine apariţia unor noi zone de păşunat ce rezultă din despăduriri. Pentru aceasta el arată că este nevoie să se îmbine studiul mediului natural cu experienţa practică a agricultorului, dar această legătură era analizată din prisma creşterii randamentului agricultorului.

Ulterior, la începutul revoluţiei industriale din Anglia, problematica mediului a început să fie discutată. W.Petty (1623-1687) considera că munca nu este singurul izvor al valorilor de întrebuinţare pe care le produce, ci ea este tatăl lor, iar pământul este mama lor, scoţînd în evidenţă rolul naturii în procesul economic.

A.Smith (1723-1790), în lucrarea „Avuţia Naţiunilor”, a inclus natura alături de capital şi muncă între factorii de producţie şi a evidenţiat importanţa resurselor naturale, prin acestea înţelegînd pământul şi minele, pentru bunăstarea oamenilor, dar neluînd în considerare şi influenţa omului asupra stării factorilor de mediu şi nici conexiunea inversă.

Totuşi, la acest nivel al istoriei, problematica mediului nu era atît de dezvoltată ca în momentul actual, deoarece industria se afla în stadiul manufacturier producînd influenţe lente şi limitate asupra mediului natural. Odată cu revoluţia industrială s-a ajuns la producţia de masă, care cerea resurse naturale (minerale şi energetice) din ce în ce mai multe, şi, ca atare, din procesul de producţie au început să apară tot mai multe deşeuri şi reziduuri, care erau aruncate în mediul natural. Problema rarităţii resurselor a fost ridicată de Th.Malthus (1766-1834), care pornind de la ea a pus problema raportului dintre creşterea populaţiei şi cea a resurselor de hrană ale pămîntului. El a făcut constatări asupra raportului dintre resursele naturale şi numărul populaţiei, ca şi asupra orizontului de timp al posibilităţii epuizării stocului de resurse.

D.Ricardo (1772-1823) s-a preocupat de eventuala oprire a creşterii economice, ca urmare a rarităţii resurselor naturale, prin care înţelegea atît pămîntul (pămînt agricol, mine, căderi de apă etc.), cît şi celelalte resurse. Din această preocupare a luat naştere teoria sa asupra rentei diferenţiale, cu precizarea că, după el, se începea cu exploatarea celor mai bune resurse şi se continua cu a celor mai slabe, care necesitau cheltuieli mai mari pe unitatea de produs. Drept urmare exista ceea ce el a numit legea randamentelor descrescînde faţă de efortul de muncă şi de capital făcut, pe care o va pune la baza rentei diferenţiale.

S.Jevons (1835-1882) merge mai departe în ceea ce priveşte problematica mediului natural, respectiv a resurselor naturale, efectuînd o analiză a modalităţilor de egalizare a gradelor finale de utilizare a resurselor naturale. La mijlocul secolului al XIX-lea, specialiştii din domeniul ştiinţelor naturii, au contribuit din ce în ce mai mult la încercare de a explica legătura mediului natural cu economia.

K.Marx (1818-1883) considera că între om şi natură există o legătură şi a arătat că pe măsură ce, în economie, se înregistrează progres, dependenţa omului de resursele naturale nu dispare, ci se accentuează. De asemenea, în 1867 a prevăzut posibilitatea de a economisi resurse naturale primare prin realizarea unor tehnologii de valorificare a deşeurilor şi a arătat cum reziduurile procesului de producţie şi de consum pot fi introduse din nou în circuitul procesului de reproducţie, spre a crea un nou capital. L.C.Gray, în 1913, pune o problemă fundamentală în domeniul resurselor naturale, şi anume, aceea a soluţionării conflictului de interese dintre prezent şi viitor pe baza criteriului maximizării valorii prezente, utilizînd o rată a dobînzii aplicată asupra extracţiei resurselor naturale. El spune că o rată ridicată a dobînzii duce la o epuizare rapidă a resursei, pe cînd o rată scăzută face conservarea mai profitabilă pentru deţinători de resurse.