Filozofia Științei Economice

1.Introducere

Gândirea economică are o istorie îndelungată, cuprinzând idei si teorii economice care au apărut încă din antichitate.

Sintagma “economie politică” a apărut, respectiv a fost consacrată, cu mult timp înainte ca ştiinţa economică să fi apărut.

De-a lungul evoluţiei sale istorice, ştiinţa a căutat să analizeze fenomenele complexe cu ajutorul modelelor abstracte. Natura umana si variaţia relaţiilor care se stabilesc într-o societate formează un câmp de cercetare întins si pasionant, propice declanşării unor multiple controverse. Utilizarea matematicii pentru rezolvarea unor probleme suscită reticenţe profunde si nejustificate. Mulţi teoreticieni sau practicieni economişti ignoră noile descoperiri din teoria matematica care le-ar putea fi utile. Pe de o parte aparatul matematic s-a complicat ceea ce implică un efort major pentru cunoaşterea lui, iar pe de altă parte descoperiri utile economiei sunt de dată recentă.

Cartea “Filozofia ştiinţei economice” a lui Daniel Hausman prezintă o serie de teorii a unor autori cunoscuţi, în scopul de a ne arăta diferenţe între diferite metode, care pot fi:abstractă sau realistă, deductivă sau inductivă, matematică sau statistică, ipotetică sau istorică.

2.Despre definiţia şi metoda economiei politice

John Stuart Mill discută definiţia economiei politice în eseul său “Despre definiţia şi metoda economiei politice”. Economia politică face parte din marea familie a ştiinţei economice.Iniţial ea se identifică cu întreaga ştiinţa economică. Ulterior, s-a detaşat într-o disciplină separată, odată cu delimitarea domeniului economiei în viaţa societăţii şi constituirea acestuia ca obiect de cercetare ştiinţifică. Aceasta se ocupă de om, ca fiinţă ce doreste să posede bogaţie şi este capabilă să emită judecăţi. Economia politică se referă la oameni ca fiind preocupaţi doar de dobândirea şi consumul de bunuri materiale şi urmăreşte comportamentul la care sunt împinşi oameni, arată cum sub influenţa acestei dorinţe oamenii acumulează bogăţie şi o folosesc pentru producerea de noi bogăţii. Nu este o exagerare dacă afirmăm că problema echilibrului economic preocupă economia politică de la începuturile sale, mai precis de când gândirea economică s-a constituit într-o ştiinţă de sine stătătoare. Viziunea clasică privind echilibrul economic o întâlnim încă în operele lui A. Smith, D. Ricardo şi St.Mill. John Stuart Mill defineşte “economia politică” ca:”Ştiinţa care studiaza legile acelor fenomene din societate, ce sunt generate de acţiunile combinate ale oamenilor îndreptate spre producerea de bogăţie, în măsura în care aceste fenomene nu sunt modificate de urmărirea altor obiective”. Daniel Hausman consideră această definiţie ca fiind de prea putin folos, deoarece el este de părere că de modul în care este definită o ştiinţă se leagă şi modul de a concepe metoda ei filozofică. În orice ştiinţă, exista deosebiri de principiu, iar cea mai universală este vechea dispută dintre teorie şi practică sau experienţă. Deosebirea dintre acestea este foarte mare, pentru că deşi ambele categori de cercetători nu fac altceva decât să teoretizeze şi nici una nu-şi ia călauză decât experienta, cei ce sunt numiţi practicieni reclamă experinţa specifică şi raţionalizează de la fapte particulare la o concluzie generală, pe când cei numiţi teoreticieni urmăresc să cuprindă un domeniu mai larg si raţionalizeaza de la acel principiu general la o varietate de concluzii specifice. Practicienii încearcă să găsească răspunsul prin metoda inducţiei, numită si metoda a posteriori iar teoreticienii apelează la metoda mixtă de inducţie şi deducţie, numită si metoda a priori.

Economie politică presupune o definiţie arbitrară a omului ca fiinţă care face ceea ce-i permite să obţină cantitatea maximă de lucruri necesare, utile sau de lux, cu cantitatea maximă de muncă. Aceasta raţionează din premize ce ar putea fi lipsite de orice temei şi despre care nu se pretinde că în mod universal concordă cu faptele. Nu este necesar să afirmăm că metoda a priori este un mod legitim de investigatie filozofică în ştiinţele morale, dar susţinem că este unicul mod. Deasemenea metoda a posteriori este cu totul ineficace in aceste ştiinţe ca mijloc de a ajunge la un corp cât de cât însemnat de adevăruri valoroase.Există o proprietate comună ştiinţelor morale şi anume faptul că în ele rareori se stă în putinţă să facem experienţe. În chimie şi fizică putem observa tot ce se petrece, dar în ştiinţa etică şi practică acest lucru poate fi rareori iar în ştiinţa politică, niciodată.