Finanțele în România începând din 1848 până în prezent

Circulaţia monetară şi creditul

Circulaţia monetară în Principatele dunărene se caracteriza printr-o mare varietate de monede străine, pe lângă cele ale puterii suzerane, populaţia dar şi puterea centrală, fiind nevoite să le transforme într-un etalon comun-leul.

Leul ca monedă reală, bătut în Ţările de Jos, devenise, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doar un etalon nominal, care funcţiona ca măsurător al valorii celorlalte monede aflate pe piaţă sau în calcularea cheltuielilor şi veniturilor statului. Obligaţia statului în baza Regulamentelor Organice, de a-şi realiza bugetele anuale, folosind leul ca monedă nominală, a generalizat, folosirea sa în practica financiară a instituţiilor statului, pe pieţe, rămânând, în circulaţie monedele turceşti, la care, se adaugau în cantităţi mari monedele austriece, ruseşti, ale statelor germane etc.

Schimburile monetare efectuate de negustori, dar îndeosebi de zarafii-cămătari au adus acestora din urmă însemnate venituri, dar au îngreunat, fluiditatea relaţiilor comerciale.

Pentru a se realiza stabilitatea schimburilor monetare şi a defini raportul valoric între leu şi celelalte monede, prin Regulamentul Organic s-a dispus echivalarea acestuia cu monedele turceşti piastrul, şi paraua. Astfel, dacă piastrul era împărţit în 40 de parale şi paraua turcească avea 3 asprii, un piastru era echivalent cu 120 de aspri; leul-nominal era subdivizat tot în 40 de parale, iar paraua în 3 bani, deci un leu era egal cu 120 de bani. Echivalarea leului cu piastrul era realizată forţat, deoarece piastrul avea putere de cumpărare mai mare.

Tot, prin Regulamentele Organice s-a stabilit ca în practica circulaţiei monetare să fie recunoscute două monede etalon; una de aur – galbenul olandez sau împărătesc şi cealaltă de argint, sfantihul austriac în Muntenia şi sorcovăţul rusesc în Moldova. Raportul dintre aceste monede era de un galben = 14 sfanţihi sau 14 sorcoveţi. Cursul monedelor reale în raport cu leul era de un galben olandez = 31,5 lei, iar a unui sfanţih sau sorcoveţ = 2,25 lei.Celelalte monede în circulaţie se raportau la valoare etalon a monedelor reale, iar la fisc în raport cu leul nominal.

Inconvenientele lipsei unei monede naţioanle etalon reale a Principatelor Române proveneau din fluctuaţia valorii reale a unităţilor monetare etalon în raport cu valoarea stabilită de Regulamentele Organice. La aceasta, se adăugau procesul deprecierii monedelor otomane, operaţiune efectuată chiar de către statul otoman, precum şi procesul de uzură normală sau de deteriorare intenţionată (prin pilire a pieselor de aur) de către zarafi sau negustori.

În Transilvania şi Bucovina circulau numeroase specii de piese de aur, argint sau mărunte, de aramă, dar cele care se bucurau de aprecieri deosebite erau monedele de aur: galbenul imperial (un galben = 250 creiţari = 500 dinari), galbenul olandez, francez, belgian, ţechinul veneţian; iar ca monede de argint florinul imperial (1 florin = 50 creiţari = 100 dinari) florinul renan, talerul imperial (1 taler = 2 florini renani). Ca monedă măruntă circula zwanzigul de argint de 20 creiţari, cunoscut în Principate sub numele de “sfanţih”. Bancnotele de hârtie vor fi emise din 1762 de Wienerstadtbank, valoarea lor suferind mari deprecieri în perioada războaielor napoleoniene. Doar, după 1842, banca Austriei (înfiinţată în 1817) va emite bancnote convertibile.

Cererea crescândă de capital financiar, în monedă, va fi satisfăcută, în epocă, de marii negustori, dar îndeosebi de zarafii-cămătari care împrumutau, cu precădere marii proprietari de pământ, uneori domnitorii din Principatele Române, percepând dobânzi foarte mari, ce variau între 30-50 % din valoarea sumei creditate. Pentru a limita nivelul dobânzilor, în Principate, domnitorii, precum I. Caragea stabileau dobânda legală la 18%, în timp ce în Franţa sau Austria se percepeau dobânzi de doar 4-5%. Efectul cămătăriei pentru proprietarii funciari care, de regulă se împrumutau pentru nevoile de consum, şi de lux, a fost dezastruos provocând ruinarea lor economică sau pierderea unor părţi însemnate din moşiile ipotecate.

Din dorinţa de a sprijini creditarea negustorilor sau a proprietarilor funciari implicaţi în comerţ sau în industria manufacturieră s-au conturat, numeroase proiecte, pentru înfiinţarea unor instituţii de credit moderne. Dintre acestea, s-au definitivat, până la 1848, doar casele de economii înfiinţate în Transilvania, de elita saşilor, la Braşov, Sibiu, Timişoara, şi de elita economică a maghiarilor la Arad, Oradea şi Satu-Mare.

Criza regimului feudal, la mijlocul secolului al XIX-lea trebuia rezolvată prin abolirea privilegiilor şi reformarea radicală a vechiului sistem politic-instituţional şi de relaţii economice. Această transformare se va împlini prin revoluţiile de la 1848 care au sintetizat, în programele menţionate, pe lângă dezideratele politice ce ţinteau spre modernizarea structurilor instituţionale ce vizau înlăturarea vechiului regim şi obiective de natură social-economică menite să fundamenteze realităţi specifice economiei capitaliste printre care: emaniciparea ţăranilor din servitutea feudală concomitent cu împroprietărirea acestora; eliminarea barierelor vamale între provinciile româneşti şi declararea libertăţii comerciale; constituirea unor instituţii de credit cu drept de emisiune monetară fapt ce presupunea instituirea sistemului monetar naţional; abolirea privilegiilor breslelor meşteşugăreşti şi instituirea libertăţii iniţiativelor industriale etc.

Modernizarea economică a României între 1848-1914

Capitalul străin în România

Prezenţa sa e determinată de lipsa surselor lichide, financiare pe care le putea acumula şi disponibiliza societatea românească prin factorii săi economici. Ori, în secolul al XIX- lea societatea românescă din Principatele Române, Transilvania, Bucovina, apoi din România independentă nu a reuşit, să ofere surse financiare suficiente pentru o dezvoltare economică susţinută, în ritm egal sau aproximativ egal cu procesele economice de tip capitalist din Europa occidentală. Iniţiativele şi proiectele de înfiinţare a unor intreprinderi industriale şi comerciale mari, n-au avut suficiente resurse financiare interne, impunându-se cu necesitate importul de capital.

Prezenţa capitalului străin în România este sesizată sub diverse ipostaze: a) prezenţa mărfurilor, mai ales, industriale (maşini) pentru toată perioada modernă; b) împrumuturile acordate statului în schimbul concesiunilor făcute de stat pentru dezvoltarea unor activităţi economice de necesitate naţională (căi ferate, porturi, antrepozite); c) acţiunile majoritare de capital, întreprinderile, societăţile comerciale şi bancare înfiinţate pe teritoriul românesc.

Capitalul străin a fost atras în Romnânia de numeroasele avantaje economice oferite de sursele bogate ale solului şi subsolului ţării: - petrol, cărbune, sare, păduri, etc, precum şi de forţa de muncă ieftină – (necalificată în majoritatea sa ).

De asemenea, capitalul străin a fost sensibil, la obţinerea unor profituri însemnate determinate de o legislaţie, care nu a stăvilit, ci a stimulat prezenţa acestuia, pe teritoriul naţional, sub forma investiţiilor directe, în special, după anul 1887.

Fazele penetrării capitalului străin sunt înscrise în perioadele:

I. 1829-1859 – capitalul străin pătrunde, cu precădere prin mărfuri industriale importate;

II. 1859-1887 – până se aplică tariful vamal din 1886. În această fază, capitalul străin pătrunde prin împrumuturile efectuate de stat sau concesiunile aferente unor mari grupuri financiare şi industriale;

III. 1887-1916 – prezenţa sa se manifestă prin investiţii industriale şi financiare directe.

Împrumuturile de stat, până la obţinerea Independenţei au fost acordate cu deosebită greutate. Băncile străine au impus dobânzi mai mari decât cele practicate de pe piaţa financiară internaţională. Împrumuturile garantate de stat efectuate pentru dezvoltarea căilor ferate, fie pentru echilibrul bugetului sau înfiinţarea sistemului monetar naţional au adus marilor grupuri financiare venituri deosebite. Astfel, în 1864, Banca Stern – Brothers prin Banca Imperială Otomană a acordat, României, împrumuturi de 916.000 lire sterline cu dobândă de 11%. Suma încasată de statul român fiind de 670.000 lire. Contravaloarea împrumutului rambursat în 24 ani, s-a ridicat la 1.864.000 lire, adică de 2,78 ori faţă de suma reală folosită de statul român.