Impactul Politicii de Îndatorare asupra Valorii Întreprinderii

Noile oportunitati de cooperare si schimburi internationale, ultimele realizari ale stiintei si tehnologiei, paleta din ce în ce mai larga a posibilitatilor de atragere a resurselor financiare în circuitul întreprinderii sunt doar câteva dintre premisele care creeaza oportunitatea adoptarii unor decizii temeinice de catre toti cei implicati în viata unei întreprinderi care sa conduca, implicit, la realizarea obiectivului major al acesteia si anume maximizarea profitului.

De asemenea, evolutia si complexitatea deosebita a mediului întreprinderilor determina o succesiune rapida a conceptelor, metodelor, principiilor si modelelor de optimizare cu care întreprinderea opereaza. Cum activitatea tactica presupune decizie si actiune factorului financiar al acesteia îi revine rolul hotarâtor în asigurarea dezideratelor de crestere si eficienta.

Evaluarea financiara a întreprinderii este o operatiune previziune a cash-flow-urilor si a ratelor de actualizare si o operatiune consecventa de calcul al valorii întreprinderii si a capitalurilor.

Întreprinderea are de ales de la început între doua surse de finantare principale: capitalurile proprii si îndatorarea, ce sunt valabile atât în cazul gestiunii pe termen mediu si lung cât si în cazul gestiunii pe termen scurt.

Capitalurile proprii constituie investitia actionarilor sau asociatilor întreprinderii la început sub forma capitalului social initial care este sporit în cursul vietii întreprinderii, apoi sub forma autofinantarii, prin capitalizarea unei parti din profiturile nete realizate. Capitalurile proprii constituite sunt adesea insuficiente pentru acoperirea nevoii globale de finantare a întreprinderii si atunci aceasta este nevoita sa apeleze la alte mijloace cum ar fi: emisiunea de obligatiuni, creditele bancare pe termen mediu si lung sau cale pe termen scurt, creditele furnizorilor precum si a altor datorii din exploatare. Capitalurile obtinute din aceste surse formeaza nivelul de îndatorare.

Îndatorarea constituie un aport de surse externe ce usureaza sarcina actionarilor. Dar datoriile trebuie sa fie rambursate si dobânzile achitate la termenele stabilite, iar în cazul împrumuturilor pe termen scurt, uneori sunt necesare sume importante pentru serviciul datoriei la intervale apropiate de timp si în caz de trezorerie insuficienta pot antrena declararea starii de insolvabilitate. Ca atare, îndatorarea implica riscul financiar.

Alegerea între îndatorare si capitaluri proprii duce la modificarea cuplului risc-rentabilitatea întreprinderii, o finantare prin îndatorare sporind în general rentabilitatea dar si riscul. Costul ridicat al capitalurilor împrumutate este dat de faptul ca bancile au devenit societati comerciale, fiecare urmarindu-si interesul de a abtine profit, în timp ce statul, detinatorul capitalurilor proprii al multor întreprinderi, în general mari, nu are decât sa se multumeasca cu profitul ramas dupa remunerarea profitului fata de banci.

Politica de îndatorare pe termen scurt rezida în decizia întreprinderii cu privire la raportul dintre datorii si fondurile proprii. Îndatorarea influenteaza asupra rentabilitatii la prima vedere în mod negativ, întrucât dobânzile aferente maresc costurile si micsoreaza profitul. În realitate însa daca rata rentabilitatii este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are o influenta pozitiva asupra rentabilitatii si sporirii bogatiei societatii comerciale. Atât timp cât o societate poate câstiga la totalul investitiilor sale mai mult decât costul datoriei, împrumutul este rentabil.

Nivelul îndatorarii este conditionat de anumite restrictii financiare interne sau externe ce tin de costul acesteia si retinerea bancherilor de a depasi un anumit procent din capitalul social. Decizia de îndatorare care marcheaza strategia întreprinderii în acest domeniu, se naste ca urmare a inegalitatii existente între autofinantarea rezultata si nevoia de finantare, luând în considerare si eventualele subterfugii de evitare si anume, recurgerea la calea acoperirii financiare prin sporirea capitalului social sau apelarea la leasing.

În general, se poate afirma ca în conditiile unui mediu economic normal, întreprinderile privilegiaza recurgerea la resurse straine pe termen lung fata de cresterile de capital prin noi aporturi datorita efectului de levier financiar asupra profitului care va ramâne la dispozitia actionarilor sau asociatilor. Însa o pondere prea mare a capitalului poate duce firma în stare de insolvabilitate (cazul a numeroase întreprinderi românesti dupa 1989) si de aceea, în cadrul deciziei de finantare este important sa fie integrate componentele: cost, rentabilitate, solvabilitate.

Pe o piata perfecta decizia de finantare si cea de autofinantare nu ar modifica nicidecum valoarea întreprinderi si al proiectelor sale de investitii. Însa piata nu este perfecta si datorita unor asimetrii de tratament fiscal al veniturilor de capital ale actionarilor si creditorilor, decizia de finantare si cea de dividend pot influenta valoarea întreprinderii si a investitiilor ei. În general, structura financiara determina economii fiscale pe masura cresterii ratei îndatorarii. Teorii mai noi în finante (cea de semnal si cea de agent )argumenteaza ca îndatorarea, cumpararea de actiuni noi de catre manageri sunt incitante pentru performanta întreprinderii si conduc la cresterea valorii acesteia.

În conditiile în care slaba capitalizare a întreprinderilor românesti este una din cauzele majore ale folosirii incomplete a capacitatilor de productie de care dispun, asigurarea cu surse de finantare la costuri cât mai accesibile dobândeste o importanta esentiala pentru viata agentilor economici în cauza.

Îndatorarea costa scump si sanatatea pietelor financiare în acesti ultimi ani a contribuit la proliferarea initiativelor si a dezvoltat interventia cu capitaluri, a facut sa creasca activitatile de inginerie financiara. În duritatea realitatilor pe care le traim, fiecare apara cert interesele sale, dar gaseste un partener mai bine format si mai apt sa-l înteleaga în mod considerabil.