Imperativul responsabilității sociale corporative

Este susținută ideea că responsabilitatea socială, ca datorie etică, este o necesitate naturală ce decurge din sensul pământean al vieții omului.

La nivel de organizației profit, dezvoltarea durabilă este sinonimă cu responsabilitatea social corporativă – afacerea este evaluată ca proces desfășurat tradițional: profit, planetă, persoane.

Funcția transformativă are drept obiectiv crearea unei culturi colaborative. O cultură colaborativă urmărește sistematic maximizarea capabilităților și abilităților angajaților, pe de o parte, și dezvoltarea unor parteneriate durabile cu stakholders externi, pe de altă parte.

Responsabilitatea socială a devenit recent conceptul central în etica afacerilor. Acest concept a generat numeroase argumente eronate sau de natură să inducă în eroare.

Responsabilitatea socială nu este o povară în plus pentru firmă, ci o parte a intereselor ei esențiale, de a răspunde nevoilor și de a fi corectă nu numai de investitori/propietari, ci și față de angajați, clienți, parteneri de afaceri, vecini sau alte persoane afectate de activitățile cerute și recompensate de sitemul economiei de piață.

Conceptul de responsabilitate socială corportivă în accepțiunea curentă este generat de evoluția, intr-o manieră inedită istoric, a relției între guverne, ediul de afaceri și societate.

Urmare a presiunilor din ce în ce mai acute din partea societății civile, responsabilitatea socială corporativă, cu sensul de proactivism moral al afacerii, a ajuns în stadiul de internaționalizare formală.

Problema responsabilității sociale este inerentă în societatea organizațiilor. Firma modernă trebuie să aibă putere socială chiar foarte mare, pentru a lua decizii în privința oamenilor: pe cine să angajeze, pe cine să concedieze și pe cine să promoveze. Are nevoie de putere pentru a stabili regulile și disciplina necesare obținerii rezultatelor.

OrgaOrganizațiile nelucrative au mult mai mare putere decât cea a firmelor. Puterea organizației poate fi limitată doar de puterea politică (restricții constituționale) și de instanțe de judecată.

“Paradoxul etic” se referă la interogațiunea comercialului – să-și aume responsabilitatea și riscurile inerente acțiunii sale economice, sau să rămână la judecata morală, abstractă, șipsită de angajare responsabilă? Putem fi de accord și cu faptul că, în afaceri, o serie de valori morale – mila, altruismul, dragostea față de aproape ș.a. pot duce la faliment.

Pentru a susține profitul în timp, este nevoie să revigorăm continuu capitalul investit. Într-o companie, capitalul are cinci forme distinctive: capital social, rațional sau “de bună condită”, financiar, de mijloace fixe și capital uman. Acestea reprezintă factorii de producție esențiali, factor ice trebuie finanțați dn câștigurile obținute. Nesunținut capitalul devine neoperațional, iat invenția își pierde profitabilitatea.

Afacerile economice internaționale se derulează în economia reală și au drept motivație valorificarea resurselor (materiale, financiare și umane) în procese de schimb (comerț) și transformare (producție). În domeniul afacerilor economice internaționale se disting tranzacțiile comerciale internaționale, respective operațiunile internaționale în sfera comerțului, și operațiunile internaționale în sfera producției, în principal investițiile străine directe.