Incursiune în Mediul Financiar și Bursier al Societății Românești

CAP.1 INTRODUCERE-scurt istoric

Darul şi schimbul de marfă datează de la începutul civilizaţiei. Apariţia şi formarea burselor de mărfuri este rezultatul unui proces evolutiv firesc care a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani în Grecia şi Roma Antică şi continuă şi astăzi. Dacă ar fi să alegem oricare din produsele tranzacţionate azi la bursă şi am încerca să-i traversăm evoluţia pe piaţa de-a lungul istoriei, am găsi că acesta a trecut prin cinci faze distincte: oferirea ca dar, schimbul de marfă (barter), contractul cu plată şi livrare imediata (spot), contractul cu plată şi livrare ulterioară stabilirii preţului (forward) şi contractul la termen (futures şi options). A treia fază, contractul spot, poate fi considerată ca adevaratul început al pieţelor de marfă organizate.

Până în anul 1600 comerţul în Europa şi Asia nu a fost destul de intens pentru a permite susţinerea activităţii comercianţilor locali sau a pieţelor locale. Periodic, târgurile serveau ca pieţe de desfacere pentru arii geografice întinse. Aceste târguri au fost organizate la început de comercianţii ambulanţi care schimbau mărfurile lor locale pe mărfuri exotice aduse din ţinuturi îndepărtate. Banii erau puţini şi majoritatea tranzacţiilor se faceau prin simplu schimb. Acest tip de târg era des organizat în Grecia Antică, în timpul Imperiului Roman, dar şi în China.

Treptat, a apărut o reţea de târguri specializate şi bine organizate. Existau reguli precise care stabileau unde, când şi cum pot vinde comercianţii, în funcţie de tipul de marfă oferit. S-a introdus interdicţia contractării în afara acestor târguri, pentru a preveni acumularea unei cantităţi mari de marfă care ar fi permis ulterior controlul preţului.

Cu timpul, s-au constituit asociaţii de comerţ care reprezentau interesele noii clase de comercianţi. Disputele din afaceri erau soluţionate în tribunale special înfiinţate, prin aplicarea codului comerciantului.

Odată cu creşterea numărului de tranzacţii s-a introdus ca mijloc de schimb „scrisoarea de târg". Aceste scrisori permiteau amânarea plăţii unei mărfi, deci o extindere a creditului. Comercianţii aveau posibilitatea să circule din târg în târg reglând plăţile prin anularea debitelor sau creditelor cu scrisori de târg, plătind la sfârşit eventualele datorii rămase, în bani. Aşa a apărut piaţa spot (cash). Adesea, comercianţii prezentau eşantioane din marfa lor, urmând ca plata - în bani sau cu scrisoare - să se facă numai atunci când titlul trecea la cumpărător.

Denumirea de „bursă" provine de la oraşul Bruges , unde aceste adunări se ţineau la Hotel des Bourses, numit aşa dupa un senior din vechea şi nobila familie van den Boursen care îl construise şi pe al cărui frontispiciu erau sculptate în piatră trei pungi (fr. bourse). Aici se întâlneau bancherii şi negustorii pentru a negocia bani, metale preţioase, hârtii de valoare şi mărfuri. Cu timpul, locurile de întâlnire ale comercianţilor au primit denumirea de burse.

CAP.2. LOCUL ŞI ROLUL PIEŢELOR DE CAPITAL ÎN ECONOMIA DE PIAŢA

2.1 Aspecte generale privind problematica pieţelor financiare

În orice economie de piaţă există şi funcţionează o piaţă financiară, mai mult său mai puţin dezvoltată şi, aceasta reprezintă locul unde se întâlneşte oferta cu cererea de fonduri financiare.

Piaţa financiară este formată din două mari sectoare: sectorul bancar (sau piaţa creditului) şi sectorul titlurilor financiare (sau piaţa financiară în sens restrâns).

Teritoriu aflat prin excelenţă sub imperiul pragmatismul, domeniul pieţelor financiare a început să-şi dezvolte şi o redutabilă latură teoretică. Chiar dacă evidenţa legăturii nemijlocite dintre teorie şi practică mai este încă pusă la îndoială, nu trebuie uitat că întreaga “temelie” a ştiinţei financiare moderne este fundamentată pe domeniul pieţelor financiare.

Aceasta latură a finanţelor poate demonstra oricând şi caracterul său practic (şi dezvoltarea explozivă a burselor de valori demonstrează acest lucru), dar şi pe cel teoretic, fără ca aceste domenii să poata fi delimitate cu precizie. În fapt, punerile de acord în privinţa unor probleme marginale(care dau consistenţa stiinţelor clasice) apar ca inutile în cazul pieţelor financiare, iar divergenţele încep încă de la stabilirea domeniului de studiu. Astfel, Şcoala anglo-saxonă (şi, în primul rând, cea americană) desemneaza prin piaţa financiară totalitatea tranzacţiilor cu instrumente monetare (piaţa monetară) şi cu titluri pe termen lung (piaţa de capital). Dimpotriva, Şcoala din restul Europei (şi, în primul rând, cea franceză) defineşte prin termenul de piaţă financiară: piaţa valorilor imobiliare, reprezentând, alături de piaţa creditului şi piaţa monetară, o componentă a pieţei capitalurilor.

2.2.Piaţa de capital - componenta principala a pieţei financiare

Aşadar, piaţa de capital reprezintă o piaţă specializată unde se întâlnesc şi se reglează în mod liber cererea şi oferta de active financiare pe termen mediu şi lung. Concret, este vorba despre o piaţă pe care se tranzacţionează în mod liber valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni), piaţă ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor (fizice/juridice) care economisesc (cumpărătorii de acţiuni şi obligaţiuni) şi care urmaresc plasarea profitabilă a acestor capitaluri; aceste fonduri sunt atrase de către emitenţii de acţiuni/obligaţiuni, ce sunt în căutare de capital în vederea finanţării unor proiecte de investiţii.