Indici folosiți pentru măsurarea competitivității țărilor și ierarhizarea lor

I.PREZENTARE PRINICIPALILOR INDICATORI DE MASURARE A COMPETITIVITATI

Indicatorii competitivităţii măsoară punctele forte ale unitaţilor teritoriale pe baza potenţialului şi performanţelor pe care le înregistrează pe pieţele globale.

Măsurarea competitivităţii economice a ţărilor şi ierarhizarea lor în funcţie de nivelul şi dinamica acesteia a devenit o preocupare cu caracter general. Preocupări în acest sens au Forumul Economic Mondial şi Institutul pentru Management şi Dezvoltare.

Institutul pentru Management şi Dezvoltare defineşte competitivitatea ca fiind „un domeniu al economiei care exprimă acţiunile şi politicile ce descriu abilitatea unei naţiuni de a crea valoare nouă şi a menţine un mediu care să susţină conferirea continuă de valoare pentru firmele sale şi mai multă prosperitate pentru populaţie”.

O semnificaţie mai largă a competitivităţii internaţionale este reflectată de definiţia care are în vedere capacitatea economiei de a atinge niveluri ridicate ale ocupării forţei de muncă şi productivităţii sau PIB pe locuitor. Trebuie menţionat faptul că această definiţie generală evită greşeala de a restricţiona evaluările la situaţia externă a economiei. Definiţia nu exclude sub nici o formă pentru evaluarea competitivităţii internaţionale importanţa contului curent, a balanţei comerciale, ratei reale de schimb sau a costurilor unitare cu forţa de muncă calculate în valută, însă se concentrează asupra stimulării creşterii economice şi a productivităţii. Din această perspectivă, scopul politicii economice ar trebui să fie aceea de menţinere a competitivităţii, în pofida salariilor reale ridicate. Implicaţiile la nivel microeconomic sunt legate de faptul că firmele nu pot conserva avantajele comparative numai pe seama unor costuri reduse. Măsurile de reducere a costurilor trebuie însoţite de poziţionări strategice şi inovaţii, cu scopul final de a crea competenţe fundamentale favorabile companiilor.

Indicatori relevanţi, cum ar fi PIB pe locuitor, nivelul ocupării, salariile, inflaţia şi cursul de schimb contribuie la evaluarea macro-competitivităţii. Cât priveşte competitivitatea industrială, raportul se concentrează asupra trăsăturilor specifice laturii ofertei, grupate în două mari categorii: cost şi calitate. Competitivitatea în funcţie de cost este rezultatul a două componente, nivelul productivităţii şi preţurile factorilor, alte variabile ale laturii ofertei (cum ar fi investiţiile şi organizarea) fiind de asemenea relevante. Competitivitatea în funcţie de calitate este dată de nivelul profitabilităţii în condiţiile menţinerii neschimbate a costurilor.

Conform Băncii Mondiale, conceptul de competitivitate cumulează elementele care conferă o poziţionare superioară unei entităţi economice faţă de concurenţii acesteia. Capacitatea de a reduce preţurile este cea mai bună descriere a competitivităţii pe pieţele cu bunuri şi servicii omogene. Diferenţierea produselor tinde să devină tot mai răspândită, astfel încât noţiunea de competitivitate este extinsă pentru a lua în calcul, pe lângă abilitatea de a reduce preţurile, şi alţi factori, precum publicitatea, capacitatea de adaptare la modificările condiţiilor cererii sau mărcile comerciale. Astfel, avantajul comparativ care rezultă ca urmare a unor intensităţi relativ reduse a factorilor este un element al competitivităţii.

În continuare, vom analiza patru indicatori ai competitivităţii internaţionale, si anume:

• avantajului comparativ revelat;

• valoarea adăugată unitară, atât la preţurile pieţei, cât şi la nivelul costurilor de oportunitate sociale;

• costurile unitare cu forţa de muncă, atât la preţurile pieţei, cât şi la nivelul costurilor de oportunitate sociale;

• costul resurselor interne.

Indicatorul avantajelor comparative revelate compară pentru o industrie oarecare ponderea acesteia în totalul exportului de bunuri cu ponderea deţinută în totalul importului. Calcularea indicatorului în cazul unei industrii ia în considerare, pe de-o parte, exportul de producţie internă şi, pe de altă parte, importul care concurează producţia internă (şi nu importul de bunuri intermediare pentru producţia din industria respectivă). Valori ridicate ale indicatorului relevă un avantaj comparativ pentru respectiva industrie.

Valoarea adăugată unitară reprezintă ponderea pe care o deţine valoarea adăugată în totalul producţiei.

Costurile unitare cu forţa de muncă reprezintă ponderea costurilor cu forţa de muncă în producţie sau în valoarea adăugată. Costurile cu forţa de muncă includ salariile după plata impozitelor şi impozitele pe salarii. Conform metodologiei româneşti a conturilor naţionale, salariile după plata impozitelor includ şi contribuţiile sociale.

Indicatorul costurilor resurselor interne compară costurile cu forţa de muncă şi capitalul evaluate la nivelul costurilor de oportunitate sociale, cu valoarea adăugată evaluată la nivelul costurilor de oportunitate sociale. Comparaţia este relevantă numai pentru industriile care produc bunuri comercializabile. Dacă indicatorul este calculat ca raport, atunci un nivel subunitar semnalează prezenţa avantajelor comparative. În acest caz, costurile cu forţa de muncă şi capitalul evaluate la nivelul costurilor de oportunitate sociale sunt mai mici decât valoarea adăugată evaluată la nivelul costurilor de oportunitate sociale, astfel încât respectiva industrie înregistrează un surplus operaţional pozitiv evaluat la nivelul costurilor de oportunitate sociale. Pentru sectorul bunurilor necomercializabile, valoarea adăugată evaluată la nivelul costurilor de oportunitate sociale este egală cu suma costurilor cu forţa de muncă şi capitalul evaluate la nivelul costurilor de oportunitate sociale, astfel încât indicatorul costului resurselor interne este unitar.

Indicatorii competitivităţii măsoară punctele forte ale unităţilor teritoriale pe baza potenţialului şi performanţelor pe care le înregistrează pe pieţele globale.

Alţi indici folosiţi pentru măsurarea competitivităţii sunt:

-indicele de creştere al competitivităţii ce are la bază patru crtiterii principale: performanţa economică (deschiderea unei ţări către activităţile economice internaţionale, prosperitatea actuală a unei ţări), eficienţa politicii guvernamentale (administraţiile publice ce au sarcina de a oferi o structură a societăţii bazată pe corectitudine, egalitate şi justiţie, menite să asigure securitatea populaţiei; guvernul poate stabili condiţii macroeconomice şi sociale care sunt predictibile, şi, astfel, se minimizeaza riscul extern pentru întreprinderile economice), eficienţa mediului de afaceri (reprezentata prin: facilităţile de ordin financiar-fiscal care pot oferi sporuri de competitivitate; menţinerea unui nivel de trai ridicat ce necesită integrarea economiei interne în economia mondială; crearea şi menţinerea unei forţe de muncă instruite care contribuie din plin la creşterea competitivităţii, atitudinea faţă de muncă care afactează în sens pozitiv sau negativ competitivitatea unei naţiuni) şi infrastructura (care prezintă un mare rol în asigurarea unei competitivităţi interne şi internaţionale, prin: avantajul competitiv ce poate fi obţinut prin intermediul aplicaţiilor inovative şi eficiente ale tehnologiilor existente; investiţiile pe termen lung în cercetare-dezvoltare sunt de natură să sporească nivelul de competitivitate al firmelor).