Introducere în Cadrul European al Sustenabilitatii Corporative

Introducere în Cadrul European la Sustenabilităţii Corporative (ECSF)

Acest articol descrie cadrul european al sustenabilităţii corporative (ECSF), cadru ce adresează probleme complexe cum ar fi Sustenabilitatea Corporativă, Responsabilitatea Corporativă şi Schimbarea Corporativă. Acest cadru se bazează pe câteva teorii, studii şi modele, toate demonstrate individual de-a lungul câtorva decade. Toate aceste modele/teorii sau studii aparţin sociologiei interpretative (Milwax Burell si Morgan, 1992). Ţelul ECSF este acela de a sprijini oraganizaţiile în implementarea Sustenabilităţii Corporative şi a Responsabilităţii Corporative (CS-R).

1. Introducere

Punctul de plecare al acestui cadru este Clubul Romei care în anul 1972, adică în urmă cu mai bine de 30 de ani, a vorbit despre limitarea creşterii şi despre consecinţele ce se vor abate asupra lumii dacă schimbări drastice nu aveau sa fie iniţiate. Acest cadru a făcut un apel global, astfel încat fiecare om să fie mai responsabil cu mediul înconjurător, nu doar în relaţia cu propria viaţă, companie sau ţară ci cu lumea ca un întreg.

În anii 80 au apărut mai multe organizaţii non-guvernamentale şi mişcări sociale ce pledau pentru protejarea mediului înconjurător şi lupta pentru sustenabilitate. Această mişcare nu se concentra doar pe felul în care oamenii erau trataţi în organizaţii, principalele puncte fiind drepturile muncii, felul în care angajaţilor li se dădeau şanse egale şi chiar felul în care angajaţii erau inspiraţi să acţioneze peste capabilităţile lor. Principala idee a mişcării era aceea că o organizaţie este un sistem deschis, care în vederea atingerii sucesului şi asigurării continuităţii, trebuie să aibă de a face cu diferiţi “stakeholders” (oameni/organizaţii interesaţi).

În anul 1997, Elkington a adoptat aceste dezvoltări ca un principiu de afaceri şi le-a reformulat ca “Triple Bottom Line” sau “People, Planet and Profit” (Lumea, Planeta şi Profitul). Cam în aceeaşi perioadă 14 preşedinti ai unor companii europene multinaţionale, printre care Van Der Klugt de la Philips, Lippuner de la Ciba Geigy, Vallance de la British Telecom, Levy de la Renault, Fahrni de la Sulzer si de Soet de la KLM au venit cu iniţiativa de a stabili Organizaţia Europeană pentru Calitatea Managementului (EFQM). Modelul pe care aceştia l-au dezvoltat este acum cunoscut ca Modelul European de Excelenţă. Acest model a avut şi înca mai are un impact major asupra societăţii. Modelul European de Excelenţă şi derivatele acestuia, precum Modelul Dutch INK, au fost mai mult sau mai puţin printre primele încercări de a încorpora responsabilitatea ce organizaţiile o au faţă de societate.

La inceput Shell a fost foarte sceptică în ceea ce priveşte acest Model European de Excelenţă. Unul dintre motive a fost încorporarea în model a ariei “Impactul asupra societatii”, această arie fiind doar una din cele nouă câte are în total modelul. “Brand Spar” a fost cea care a arătat companiei Shell, precum şi altor companii, faptul că organizaţia este dependentă în relaţia sa cu societatea. Daca o companie nu acţionează în interesul publicului, o criză pe piaţa cumpărătorilor ar putea fi o reacţie a societăţii.

Acum, la începutul secolului 21 preocuparea pentru mediul înconjurator şi pentru împiedicarea epuizării resurselor presupune multă responsabilitate şi străduinţă pentru sustenabilitate. Având în vedere că au loc din ce în ce mai multe abuzuri ar trebui să ne gândim la scandalul ENRON, World Com, Ahold şi Parmalat dar şi la debate-urile pe teme precum: comportamentul Shell în Nicaragua, puterea concentrată a Microsoft, salariile mari ale managerilor de top, discuţiile despre fraudă, corupţie, inegalitate, siguranţă, munca copiilor, agricultura etc.. Sustenabilitatea şi Responsabilitatea fuzionează cu perspectivele guvernării corporative şi sociale.

Problemele oamenilor şi cele ale planetei nu pot fuziona corespunzător decât dacă există şi un factor economic, profitul, astfel formându-se Triple Bottom Line.

Cu doi ani înainte de raportul Clubului Romei, Toffler (1970, 1980) a publicat cartea “Future Shock”. În această carte, dar mult mai convingător în cea de-a doua carte “Third Wave”, el a insistat pe paradigma managerilor şi a economiştilor: nelimitata nevoie de maximizare, centralizare, concentrare, specializare, standardizare şi sincronizare. Deşi a contribuit mult la prosperitatea populaţiei, Toffler a arătat că această dominantă paradigmă a managerilor şi a economiştilor poate produce probleme, dacă limitele sale nu sunt recunoscute. Acum, după 30 de ani această paradigmă încă mai influnţează gândirea economică, managerială şi politică.

Teoriile lui Graves (1970, 1974) şi ale lui Wilber (1995, 2000) au susţinut gândirea lui Toffler. Amândouă foloseau conceptul de dezvoltare durabilă. Graves a identificat 8 niveluri de existentă până acum care au condus la noi moduri de gândire, la o nouă paradigmă. Graves şi Wilber au afirmat că de-a lungul timpului alte noi soluţii vor crea propriile (noi) probleme, aducând un nou nivel de existenţă. Cu aceste idei, societatea are de a face cu un nou salt în ceea ce priveşte modurile de gândire. Organizaţiile sunt provocate să fie inovative în ceea ce priveşte modul de a face afaceri ţinând cont de aspectele economice, sociale şi ecologice.

Vedem capacităţiile de producţie mişcându-se în toate părţile lumii, mai intens decât vreodată, ducând la o intensificare enormã a transportului. De asemenea vedem o concentrare în curs de desfăşurare a agriculturii, ducând nu numai la intensificarea transportului ci şi la probleme ale mediului înconjurator şi la creşterea vulnerabilităţii la boli şi epidemii (umane, ale vitelor şi recoltelor).