Măsurile antiinflaționiste aplicate de BNR

Cap.I Politici antiinflaţioniste

Inflaţia nu este un fenomen simplu de analizat. Obiectivul central al politicii antiinflaţioniste este stabilirea nivelului general al preţurilor. În cadrul unei economii deschise schimburilor internaţionale, acest obiectiv nu este suficient. Această acţiune nu poate fi decât graduală, deoarece o politică prea brutală ar avea consecinţe pe termen scurt foarte defavorabile asupra utilizării factorilor de producţie şi ar fi însoţită de o recesiune brutală a activităţii economice. Lupta împotriva inflaţiei trebuie să fie o acţiune de mare întindere, cotidiană şi permanentă.

Politicile bugetară şi monetară au fost din punct de vedere istoric primele componente ale luptei împotriva creşterii preţurilor. Reglarea cererii globale prin politica bugetară în vederea stabilizării preţurilor nu a dat rezultatele aşteptate. Politica monetară furnizează soluţiile cele mai bune, dar costul social al unei stabilizări de preţuri a fost deseori considerat excesiv ţinând seama de rezultatele obţinute. Deschiderea progresivă a economiilor naţionale la schimburile internaţionale a deplasat accentul pe originea inflaţiei. În consecinţă, politica antiinflaţionistă a împrumutat câteva instrumente ale politicii economice externă care sunt în parte domeniul politicii monetare

Pe termen scurt însă, analizând experienţa ţărilor cu o economie de piaţă avansată, putem observa că în lupta împotriva inflaţiei s-a apelat mai frecvent la următoarele politici: blocajul monedei, blocajul cheltuielilor publice, blocajul veniturilor şi creşterea productivităţii combinată cu întărirea concurenţei.

1.1 Politica bugetară antiinflaţionistă

Recurgerea la politica bugetară pentru a lupta împotriva inflaţiei se bazează pe ipoteza că, creşterea

preţurilor are la origine un exces al cererii globale faţă de oferta globală.

Recurgerea la politica bugetară are ca obiectiv prioritar reducerea cererii globale acţionând asupra celor patru componente: consumul privat, investiţia, cheltuielile publice, exporturile.

Anumite analize au sugerat că la originea inflaţiei ar fi investiţia. Această ipoteză nu este fondată din punct de vedere teoretic şi nu a fost confirmată empiric pe o perioadă lungă. În consecinţă, nu este de dorit să se frâneze investiţia pentru a lupta împotriva inflaţiei.

Numeroase motive militează de asemenea împotriva unei reduceri a exporturilor, însă problema numeroaselor ţări şi în particular a economiei româneşi este de a mări exporturile pentru a reechilibra balanţa comercială, pentru a creşte producţia şi capacităţile de producţie şi gradul de ocupare al locurilor de muncă.

Ar fi de dorit să se acţioneze asupra cheltuilelilor publice, deoarece creşterea accelerată a acestora a fost şi este considerată de numeroşi economişti ca fiind una din cauzele inflaţiei. Ca urmare îngheţarea cheltuielilor publice a fost şi este privită ca o măsură antiinflaţionistă. Totuşi, eficacitatea unei asemenea măsuri este fără îndoială mai mult psihologică şi politică decât întradevăr economică.

Rămâne deci acţiunea asupra consumului privat, care este fracţiunea cererii globale asupra căreia este cel mai uşor de acţionat. Această reducere trece prin blocajul salariilor, creşterea impozitelor directe şi indirecte, mărirea cotizaţiilor sociale, scăderea prestaţiilor sociale şi reducerea creditului de consum.

Putem observa că puterile publice nu pot să-şi permită să ducă orice fel de politică bugetară şi fiscală, dacă doresc să lupte cu eficacitate împotriva inflaţiei.

1.2 Politica monetară antiinflaţionistă

Blocarea masei monetare este o măsură antiinflaţionistă la care se regurge adesea. La fel ca şi

îngheţarea preţurilor, îngheţarea masei monetare aflată în circulaţie pare cât se poate de naturală. Explicaţia este simplă, întrucât creşterea cantităţii de bani aflată în circulaţie peste cantitatea de bani necesară desfăşurării normale a circulaţiei conduce la deprecierea entităţii monetare , prin urmare, pare firesc să se evite crearea suplimentară de bani

1.3 Politica de blocare a veniturilor şi costurilor

Prin promovarea acestei politici care presupune, în primul rând, îngheţarea salariilor (concomitent şi a preţurilor) se urmăreşte anihilarea sau atenuarea uneia sin cauzele declanşării şi accentuării inflaţiei. Deşi experienţa aplicării acestei politici în ţările cu economie de piaţă este încă insuficientă, atunci când s-a aplicat cu pricepere, însă cu măsură pe termen scurt,nu a fost lipsită de rezultate pozitive.

Cu toate acestea, apelarea la ea trebuie să ia în considerare riscurile pe care ea le conţine, iar unul din acestea ar fi riscul conflictului social generalizat.

1.4 Politica sporirii productivităţii şi întăririi concurenţei

Mulţi economişti sunt de părere că sporirea productivităţii şi întărirea concurenţei reprezintă demersuri mult mai eficiente şi cu efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei, în special pentru că:

a) Cele două măsuri atacă mai direct cauzele profunde ale creşterii preţurilor. Aşa cum bine ştim, mişcarea preţului unitar este invers proporţională cu mişcarea productivităţii. Creşterea productivităţii antrenează după sine scăderea preţului (Explicaţie: preţul de vânzare = beneficiul unitar + costul de producţie; conform acestei egalităţi tot ceea ce diminueză costul de producţie permite sporirea beneficiului sau reducerea preţului de vânzare). Pe termen scurt, augumentarea profitului, poate întârzia efectele pozitive ale creşterii productivităţii. Observaţiile arată însă că rata profitului constituie o parte relativ stabilă a preţului de vânzare. Prin urmare, chiar dacă goana după un profit cât mai mare reprezintă principalul motiv ce pune în mişcare actorii economici, lupta concurenţială îi determină să apeleze şi la reducerea preţului de vânzare.

b) Producătorii de mărfuri au şi posibilitatea reală să răspundă unei asemenea necesităţi, deoarece creşterea productivităţii muncii depăşeşte mişcările ratelor profiturilor şi permite chiar o anumită augumentare a salariului.