Mecanisme de Decizie în UE

CAP.1 PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL INTEGRĂRII EUROPENE

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali

deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) , Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) , Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Anul 1950 poate fi considerat începutul procesului de integrare europeană. Acesta este caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene. Tot în acest an, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înalta Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA), iniţiativa care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei .

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie supranaţională – adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamna o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţa şi a unor relaţii mai strânse între SM.

Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive – cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici si structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări.