Minorități Europene și Identitățile de Frontieră

Începand cu secolul al XVIII-lea si aparitia statelor nationale, eforturile facute de grupuri non-dominante pentru a-si prezerva identitatea culturala, religioasa si etnica s-au intensificat. Frontierele statale si cele etnico-culturale sunt rareori aceleasi. Aproape toate statele lumii gazduiesc pe teritoriul lor minoritati; multe apartin unor comunitati care transcend frontierele statale. Adesea, aceste comunitati au un impact important asupra modului în care sunt stabilite raporturile între state.

Prezenta unei minoritati etnice, religioase sau lingvistice în granitele unui stat are evidente ramificatii asupra stabilitatii interne, a devoltarii economice si a modului în care acel stat functioneaza. În cazul unui violent conflict etnic (care are printre actori si o minoritate), se poate lua în calcul chiar si destabilizarea întregii regiuni. Exemple relevante în acest sens sunt razboaiele din fosta Iugoslavie, razboiul civil din Rwanda si Razboiul din Darfur. În special dupa terminarea Razboiului Rece si destramarea Uniunii Sovietice, problema minoritatilor nationale a devenit una foarte presanta pentru actorii sistemului international.

Cum definim minoritatea?

În pofida importantei pe care minoritatile o pot juca pentru buna functionare a unui stat si pentru stabilitatea unei regiuni, în mod paradoxal, nu exista o definitie unanim acceptata si aplicabila minoritatilor. Situatia este si mai complicata, deoarece acestea nu sunt recunoscute ca subiecti de drept international.

În 1992, Organizatia Natiunilor Unite a adoptat o declaratie cu privire la drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice. Conform primului articol al acestei declaratii, minoritatile au în comun o identitate, fie ea nationala, lingvistica, culturala sau religioasa. Adesea, cand vorbim despre o minoritate, definitia trebuie sa aiba la baza atat factori obiectivi (existenta unei etnicitati, a unei limbi sau a unei religii comune), cat si subiectivi: indivizii trebuie sa se identifice ca facand parte din acea minoritate.

Este greu de ajuns la o definitie unanim acceptata a minoritatilor datorita faptului ca mediul în care acestea traiesc difera mult de la caz la caz. Unele minoritati traiesc în zone bine definite, separate de majoritatea populatiei. Altele pot fi raspandite pe teritoriul unui stat. Unele minoritati au un simt puternic al unei identitati si istorii comune, pe cand altele retin doar o notiune fragmentata si incompleta a acestora.

În 1977, Francesco Capotorti, raportor special al Sub-comisiei pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor din cadrul ONU, definea minoritatea ca fiind „un grup inferior numeric restului populatiei unui stat, aflat într-o pozitie non-dominanta, al carui membri – cetateni ai statului respectiv – poseda caracteristici etnice, lingvistice sau religioase diferite de cele ale restului populatiei si arata, fie doar implicit, solidaritate, ce are ca scop prezervarea culturii, traditiei, religiei si limbii lor”.

Jules Deschenes, fost judecator al Curtii Superioare din Quebec, Canada, si membru al Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie, oferea o alta definitie: “un grup de cetateni al unui stat, ce constituie o minoritate numerica, aflata într-o pozitie non-dominanta, înzestrata cu caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majoritatii populatiei si care dovedeste solidaritate, motivata – fie doar implicit – printr-o dorinta colectiva de a supravietui, si al carui scop este de a obtine – de jure si de facto – egalitate cu majoritatea.”

Minoritatile si dreptul international

În contextul aparitiei statelor nationale, s-a impus necesitatea dezvoltarii unor mijloace care sa faciliteze protejarea dreptului minoritatilor. Astfel, în special dupa terminarea Razboiului Rece si destramarea Uniunii Sovietice, comunitatea internationala a produs mai multe documente, dintre care unele cu caracter juridic obligatoriu, care trateaza problema minoritatilor. În continuare, le vom prezenta pe cele mai importante.

În 1966, Adunarea Generala a ONU a adoptat Pactul international privind drepturile civile si politice, un tratat multilateral prin care statele semnatare se angajeaza sa respecte drepturile civile si politice ale indivizilor. Articolul 27 al pactului trateaza problema minoritatilor. Conform articolului respectiv, persoanelor care apartin unor minoritati etnice, lingvistice sau culturale nu le este interzis sa se bucure de propria cultura, sa profeseze sau sa îsi practice religia si sa se exprime în limba lor.

În 1990, OSCE a adoptat asa-numitul Document de la Copenhaga, prin care era subliniata importanta drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Documentul trateaza si problema minoritatilor. Astfel, sunt confirmate drepturile minoritatilor la cultura, religie, participare la viata politica, asociere. De asemenea, este mentionat faptul ca orice individ, reprezentant al unei minoritati, are aceleasi drepturi, obligatii si libertati ca si oricare alt cetatean al statului gazda. Privitor la minoritati, Documentul de la Copenhaga subliniaza si importanta pe care o au organizatiile non-guvernamentale, cooperarea inter-statala, promovarea si protejarea de catre stat a identitatii minoritatilor.