Negociere Internațională

CAP. 1. Conceptul de negociere

1.1. Evoluţia procesului de negociere

Cuvântul negociere vine din limba latină, unde infinitivul verbului negotiare semnifica acţiunea de a face negoţ, de a încheia afaceri. La rândul său, verbul negotiar e derivă din verbul negare (a nega, a tăgădui, a refuza) compus cu substantivul otium (odihnă, relaxare). Astfel, după ingenioasa interpretare a negociatorului internaţional Jeffrey Edmund Curry, în lucrarea „Negocieri internaţionale de afaceri”, negocierea este „o chestiune de dat şi luat” în care negustorul „îşi refuză orice odihnă şi destindere până în clipa în care încheie târgul”.1

Termenul de „negociere” îşi are originea în secolul al VI-lea Î.H.R., în Roma antică, în vremea când plebeii bogaţi, cetăţeni liberi ai Imperiului, dar nu şi nobili, care nu înţelegeau să-şi câştige existenţa muncind, această activitate fiind rezervată sclavilor, nu îşi puteau permite să trăiască în desfătare, aşa cum făceau patricienii. Prin urmare, ei erau nevoiţi să se ocupe de afaceri private sau îndeplineau anumite funcţii publice, activităţi. În secolul VI Î.H.R., plebeii erau nevoiţi să se ocupe de afaceri private sau îndeplineau funcţii publice şi activităţi „trândave”. Ei îşi desemnau activitatea pe care o practicau prin negarea termenului care îi consacra pe patricieni, negare care îi apropia totuşi de aceştia, numind-o negoţium ( nec-otium unde otium însemna în limba latină lene, trândăvie) activitate care nu este nici desfacere în înţelesul deplin al cuvântului, deşi are ceva din aceasta, dar nici munca în sensul ei deplin. Negotium era o activitate ce putea aduce nu doar o anume satisfacţie celui care o practica, asigurându-i dobândirea de bunuri, ci chiar o desfătare, pentru că bunurile dobândite erau caştigate prin intermediul unei activităţi ce nu presupunea un efort deosebit, ci doar comunicarea verbală, uneori în scris, cu semenii.

.Dezvoltarea deosebită a negocierii se găseşte în Bizanţ.

1 Jeffrey Edmund Curry,Negocieri internaţionale de afaceri, Teora, 2000, pg. 7

Negocierea era metoda prin care Imperiul Roman de Răsărit, sub conducerea lui Iustinian, şi-a extins influenţa asupra triburilor din Sudan (Arabia sau Etiopia), menţinând

sub influenţă şi populaţiile din jurul Mării Negre şi din Caucaz. Tot ceea ce a însemnat după, perioada Evului Mediu şi a Renaşterii (400-1600), nu înseamnă o grijă separată pentru negociere cu toate că negocierile nu înseamnă victorii politice, dar ceea ce se remarcă este că politica de cancelariat aducea schimbări pe harta continentului european favorabile marilor puteri.

Filozofia Ligii a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice faţă de ultimele sute de ani precedenţi. Liga nu dispunea de forţe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a aplica deciziile sale sau sancţiunile impuse. După o serie de succese şi unele eşecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în faţa agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Declanşarea celui de al doilea război mondial a însemnat eşecul scopului principal al Ligii, acela de a împiedica o nouă conflagraţie mondială. Organizaţia Naţiunilor Unite a înlocuit Liga la sfârşitul războiului, moştenind totuşi o serie de agenţii şi organizaţii fondate de Ligă. La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

1.2. Negocierea ca proces de comunicare

Negocierea trebuie privita drept cel mai eficient mijloc de comunicare având avantajul ca realizează in cel mai scurt timp efectul scontat.

Negocierea se impune ca o necesitate intr-o situaţie in care părţile participante interacţionează în dorinţa de a ajunge la o soluţie acceptabila în una sau mai mute probleme aflate în discuţie.