Notiunea, Rolul și Clasificarea Cheltuielilor Publice

1.Noţiunea de cheltuieli publice

Cheltuielile publice reprezintă modalităţi de reprezentare şi utilizare a fondului bănesc bugetar in vederea satisfacerii necesitaţilor generale ale societăţii.

Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioada la alta, structura cheltuielilor publice fiind puternic influenţata de structura de clasa a societăţii. Adesea, nici partidele politice nu au o structura omogena si nu rareori puterea politica se exercita de către un guvern (respectiv consiliile provinciale, departamentele municipale ori comunale) de coaliţie din care fac parte reprezentanţi ai mai multor formaţiuni politice, cu interese nu întotdeauna convergente. In astfel de situaţii, deşii organele executive, centrale si locale sunt monocolore, exista o opoziţie puternica iar politica promovata este o politica de compromis.

In plus, un stat care si-a dobândit independenta politica si care este preocupat de dezvoltarea sa economica si de apărare a suveranităţii sale nationale, la dirijarea cheltuielilor publice va stabili unele priorităţi si opţiuni, altele decât un stat puternic industrializat.

Rolul cheltuielilor publice

In orice stat, o parte importanta din venitul naţional este preluat la dispoziţia acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea funcţiilor si sarcinilor sale.

Statul, ca instituţie, serveşte societatea din punct de vedere politic si social, adică creează condiţiile necesare pentru perpetuarea concepţiilor si instituţiilor publice, de drept, religioase, filozofice.

Cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor militare, întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat, precum si a celor de cercetare-dezvoltare.

Neparticipând direct la activitatea productiva, statul îşi acoperea cheltuielile sale legate de scopuri militare, întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum si a celor de cercetare-dezvoltare.

Astfel statul îşi acoperă cheltuielile sale legate de scopuri militare, întreţinerea organelor administrative poliţieneşti de justiţie etc., pe seama unei părţi din venitul naţional creat in sfera producţiei materiale.

Îndeplinirea celor doua funcţii, interna si externa se face prin intermediul unui sistem complex si variat de instituţii si organe; intre acestea, armata permanenta, politia, jandarmeria, siguranţa, justiţia si procuratura, aparatul administrativ, scoală si biserica joaca un rol deosebit de important. Pentru întreţinerea acestora statul cheltuieşte in fiecare an importante sume de bani.

De la o perioada la alta, cheltuielile publice cresc atât ca expresie valorica, băneasca cat si ca mărime reala absoluta. Evoluţia cheltuielilor publice, exprimată în preturi curente, este influenţata de modificarea puterii de cumpărare a monedei nationale. Deprecierea monetara ca urmare a proceselor inflaţioniste, atrage după sine majoritatea preturilor respectiv creşterea nominala a cheltuielilor pe care le efectuează statul cu procurarea unei cantităţi determinate de bunuri si servicii. Invers, in situaţia reducerii preturilor ca urmare a unor factori conjuncturali cheltuielile publice sunt influenţate, deci, de mutaţiile monetare determinându-se cu ajutorul preturilor constante.

Pentru a avea dimensiunea creşterilor reale a cheltuielilor publice este necesar ca evoluţia acestora sa fie analizata in corelaţie cu aceea a produsului intern brut ( sau a venitului naţional ) si sa se refere, bineînţeles la acelaşi teritoriu.

Ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut arata mutaţiile care au intervenit in repartiţia produsului intern brut intr-o perioada de timp determinata, prin intermediul statului.

Este imperios ca întreaga politica fiscal -; bugetara a deceniului următor sa pornească de la premisa înregistrării unei creşteri economice in România. Aceasta, pentru ca trebuie reduse decalajele economice si sociale care o separa de tarile dezvoltate ale lumii, iar ajustarea la nesfârşit a componentelor macroeconomice in sensul aşa zisei stabilizări durabile, înseamnă numai ajustarea sărăciei.

Creşterea economica trebuie însoţita de o pondere însemnata a cheltuielilor de capital in totalul cheltuielilor bugetare, o impozitare progresiva a veniturilor moderata, dar care sa respecte aceste principii unanim practicate in toate tarile dezvoltate.

In buget trebuie sa se regăsească un sprijin substanţial al agriculturii ca ramura potenţial generatoare de exporturi si alimentare a populaţiei. Pe de alta parte, trebuie avute in vedere cheltuielile mai mari pentru stimularea exportului, prin suportarea unei părţi din dobânda la creditele de export contactate de producători, precum si diferite scheme de asigurare a riscului comercial politic pentru exportatori.

Cheltuielile bugetare ordinare nu trebuie acoperite cu bani proveniţi din privatizare (ca in anii 1997, 1998). Aceşti bani proveniţi din vânzarea avuţiei nationale trebuie sa se întoarcă, prin mecanisme specifice economiei de piaţa, înapoi in economie pentru susţinerea sectorului real, singurul generator de locuri de munca bunăstare si venituri bugetare. Este pentru prima data după 1989 când se întâmpla sa se recurge la o reducere cu 20% a cheltuielilor bugetare, respectiv cu 2% din P.I.B.- si asta tocmai pentru ca banii din privatizare nu s-au întors in economia reala pentru a restructura conştient după principiile programelor sectoriale pe care guvernul ar trebui sa le aibă, pentru a îmbunătăţii performantele unor agenţi economici care au piaţa la import si la export si care ar permite realizarea unor încasări valutare si bugetare mai mari.

In alte condiţii, se ajunge ca baza de impozitare, respectiv cifra de afaceri a operatorilor economici, sa scadă continuu si implicit veniturile bugetare, ceea ce înseamnă condamnarea tarii la înapoierea economica, dezindustrializarea, falimentarea completă a agriculturii si la servicii publice de educaţie, sănătate, asistenta sociala ,total insufuciente si de o calitate sub standardele decentei.