Piața Muncii

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă, menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei muncii, care se constituie într-un subsistem al economiei cu piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe această piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru decizia care priveşte situaţia lor într-un flux economic.

Echilibrul sau dezechilibrul pe piaţa muncii poate fi înţeles pornind de la caracteristicile acestei pieţe şi continuând cu mecanismul intern al funcţionării ei.

1. Teorii privind piaţa muncii

Conţinutul pieţei muncii a constituit, în decursul timpului, obiectul diferitelor teorii opţionale, unele fiind favorabile muncii, altele fiind favorabile celorlalţi factori de producţie – capitalul sau factorul natural. Realitatea demonstrează că în acest context s-au acumulat elemente de continuitate potrivit cărora munca rămâne valoarea fundamentală care, prin creativitate ştiinţifică, prin eficienţă şi moralitate caracterizează viaţa şi evoluţia individului şi comunităţilor umane pe diversele trepte de dezvoltare.

Teoriile din anii ’60 susţineau că piaţa muncii reprezintă ansamblul relaţiilor de vânzare-cumpărare a serviciului muncii. Între acestea se înscrie şi teoria susţinută de Robert Solow, cunoscut economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, susţineau că piaţa muncii este un eşec. Aceasta înseamnă că mecanismul pieţei muncii se dezechilibrează, înregistrează rateuri datorită cheltuielilor crescânde pe care le implică cererea de muncă.

Teoria Clubului de la Roma susţinea că piaţa muncii înseamnă actele de vânzare-cumpărare a mâinii de lucru, ce generează relaţii proprii. Teoria apărută la începutul anului 1970 afirma că munca şi piaţa muncii au intrat treptat într-o criză evidentă. În relaţie cu diferitele restructurări economice şi tehnico-ştiinţifice această criză s-a accentuat, devenind una fără precedent.

Teorii structuraliste despre piaţa muncii susţin că piaţa muncii conţine tranzacţiile specifice privind vânzarea-cumpărarea sau încheierea muncii de o anumită structură şi calitate pe un timp predeterminat. Adepţii arată că munca şi piaţa sunt cuprinse de o criză profundă de structură care include toate componentele lor şi se manifestă sub aspecte specifice la toate nivelurile de agregare, microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie. Această criză se sesizează în împrejurările diminuării însemnătăţii relative a muncii, în sensul că ea devine un factor obişnuit al cererii economice. Reducerea însemnătăţii relative a muncii este vizibilă în agricultură, ca şi în industria extractivă unde sporirea producţiei s-a obţinut în ultimele decenii prin modernizări de ordin intensiv, calitativ, prin restructurări eficiente, în condiţiile reducerii populaţiei ocupate.

Unele teorii recente susţin că în condiţiile specifice ale restructurărilor economice la nivel naţional şi mondial, are loc un proces pregnant de