Politica Agrară Comunitară

La începutul secolului XXI asistam la o extindere fara precedent a Uniunii Europene, considerata ca un pas important în unificarea pasnica a continentului european si în realizarea unei zone de prosperitate si stabilitate. În previzionarea viitorului Uniunii Europene nu putem face abstractie de procesul de extindere a acesteia în spatiu si timp si nici de impactul acestui proces asupra tuturor partilor implicate.

U.E. nu se extinde si nu se va extinde oricum, într-o maniera teoretica, ci are si va avea la baza experienta acumulata în procesul de formare si dezvoltare a comunitatilor europene, extinderile ei succesive (de la 6 la 25 de membri în prezent si începând cu ianuarie 2007 la 27 de membri ), schimbarile intervenite dupa anul 1990 în relatiile dintre U.E. si fostele tari comuniste din Europa Centrala si de Est.

Una dintre cele mai sensibile probleme si care a dat nastere celor mai multe dezbateri si polemici în procesul de negociere a capitolelor stabilite de U.E. a fost reprezentata de agricultura. Aceasta problema este prezenta nu doar în interiorul U.E. sau doar în relatiile acesteia cu statele candidate. În privinta produselor agricole, relatiile comerciale din interiorul U.E., ca si cele cu statele candidate pot fi caracterizate ca fiind extrem de delicate, în principal din cauza acceptiunilor istorice adesea diferite date politicilor agricole, a prioritatilor politicilor publice si a pozitiilor de negociere care reflecta fie interese nationale, fie obiective continentale. O apreciere obiectiva si o întelegere corespunzatoare a acestor relatii trebuie sa se sprijine pe constientizarea faptului ca „fiecare natiune sau grup de natiuni îsi are propriile radacini într-o istorie specifica privind politicile publice si gradul de înzestrare cu resurse naturale”. Tari ca S.U.A., Brazilia, Argentina sau Uruguay, care sunt considerate „exportatoare naturale” de produse agricole, se bucura de anumite conditii specifice ce le îndreptatesc sa fie numite astfel: climat si soluri favorabile, cu o populatie dispersata, cu o mare capacitate productiva, peste propriile nevoi. Economiile acestor tari au fost construite, în principal, pe exporturi de produse agricole, bazate pe agricultura intensiva, desfasurata pe suprafete vaste, cu costuri de productie relativ scazute.

În decursul istoriei, Europa Occidentala a suportat crize alimentare repetate, ea fiind, pâna în anii ‚70, un importator net de produse alimentare. Spre deosebire de statele amintite anterior, în care agricultura s-a dezvoltat pe spatii vaste, deschise, agricultura Europei Occidentale s-a dezvoltat în spatii geografice relativ restrânse si cu o populatie numeroasa ocupata în acest domeniu. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în comparatie cu statele „exportatoare naturale”, suprafata medie a fermelor agricole din U.E. este relativ mica, ea depasind arareori 15-20 ha. În acelasi timp, „modelul agricol european” mai contine si o alta particularitate definitorie, reprezentata de relatia specifica dintre agricultura si societate: „Satul european a fost si înca mai este un loc de consum, ca si un loc de productie, agricultura producând cea mai mare parte a bunurilor materiale si publice”. Aceste caracteristici au determinat dupa cel de-al doilea razboi mondial si evolutii conflictuale ale relatiilor comerciale dintre U.E. si S.U.A., legate cu deosebire de problemele protejarii agriculturii si ale preturilor produselor agricole.

Unele dintre subventiile si sustinerile de preturi au fost introduse, în principal, cu scopul de a recompensa transferul tehnologic catre agricultura, pentru cresterea productivitatii. Subventiile si sustinerile respective au fost, în general, amortizate de valoarea pamântului si de preturile intrarilor, ceea ce uneori „a îmbogatit agricultura” tarilor care le-au practicat, dar, în detrimentul producatorilor nesubventionati (din diverse motive) care îsi cauta un loc pe piata mondiala. Spre deosebire de agricultura acestor tari, agricultura multor altora, care, desi au un potential agricol considerabil, este ramasa în urma, datorita lipsei de capital sau de posibilitati de sutinere a ei de catre stat. În aceste tari, printre care se numara si România, în conditiile unei subventionari substantiale a agriculturii, transferul de fonduri se face totusi dinspre agricultura catre industrie, ceea ce determina adâncirea decalajului dintre cele doua sectoare.