Politica Agricolă Comună

1. Istoricul Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună este una dintre cele mai vechi, dar şi cele mai încercate politici comune. Deasemenea este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană. Mai trebuie precizat de la bun început faptul că termenul de ,, politică comună ” reflectă una din trăsăturile definitorii ale PAC şi anume aceea că pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre ci Uniunii Europene.

Politica agricolă comună a luat fiinţă în 1963. Se pare că îşi trage rădăcinile din Europa de Vest a anilor 1950, ale cărei societăţi au fost afectate de anii de război, iar oferta de hrană nu putea fi garantată. Unul din motivele care a condus la apariţia acestei politici a fost nevoia unei ,, fluidizări” a comerţului european cu produse agricole şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. Un alt motiv a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie. Accentul s-a pus iniţial pe încurajarea unei mai bune productivităţi în lanţul alimentar, astfel încât consumatorii să beneficieze de o ofertă stabilă de hrană pe care să şi-o poată permite, dar şi să asigure faptul că Uniunea Europeană va avea un sector agricol viabil.

În percepţia populară, PAC este considerată o politică monolotică, creată pentru a lua din banii contribuabilior, în scopul de a recompensa un grup restrâns de oameni privilegiaţi pentru simplul fapt că locuiesc în mediul rural. În realitate, PAC a avut întotdeauna şi continuă să aibă, motive clare să existe. A evoluat în mod constant, pentru a reflecta nevoile în permanentă schimbare ale societăţii, mai degrabă decât a încercat să răspundă presiunilor venite din partea cultivatorilor.

Politica agricolă comună de astăzi este foarte diferită faţă de politica agricolă comună din 1960. În situaţia actuală politica agricolă comună este construită în jurul a doi piloni. Primul, cel al organizaţiilor comune de piaţă cuprinde măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole. Al doilea pilon, cel al dezvoltării rurale, cuprinde măsuri structurale, care ţintesc dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte :social, al diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protejării mediului.

2. Obiective şi principii ale Politicii Agricole Comune

Odată cu semnarea Tratatului de la Roma în anul 1957 începe istoria politicii agricole comune. Acest tratat a privit în acelaşi timp şi crearea Comunităţii Economice Europene de către cele şase state (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg). Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

• Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă, încurajând modernizarea modalităţilor de exploatare agricolă garantarea unui standard de viaţă echitabil al populaţiei ocupate în agricultură cu populaţia ocupată în alte domenii de activitate.

• Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli

• Stabilizarea pieţelor produselor agricole, evitând alternanţa dintre creşterea şi prăbuşirea preţurilor

• Asigurarea siguranţei aprovizionărilor

• Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori