Risc și contagiune - crizele financiare și diversificarea internațională a riscului

I. Definire şi abordări controversate

Economiştii şi monetariştii definesc crizele financiare ca forma de manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilităţii financiare şi cu ajungere în stare de colaps a infrastructurii financiare în absenţa intervenţiei băncii centrale.

Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme asupra sistemului bancar: starea de panică a clienţilor, incapacitatea de a distinge între starea de sănătate şi de dificultate a băncilor, retragerea depozitelor.

Autorul Schwartz (1986) a identificat doar două crize financiare reale, care sau derulat în Marea Britanie şi SUA în 1986 – prin falimentul Companiei Overned Gurney Ltd. şi în SUA, între 1930-1933. potrivit autorului, soluţia la criză este asigurarea unei sănătăţi financiare, dar băncile centrale furnizează lichidităţi unor bănci solvabile dar lipsite de lichidităţi. Astfel, autorul etichetează aşa zisele crize financiare au termenul de pseudo-crize datorită intervenţiilor băncilor centrale şi tratarea sistemului financiar.

Potrivit autorului Schwartz – este dificil de a se face distincţia între băncile insolvabile şi cele lipsite de lichiditate datorită schimbărilor financiare de-a lungul timpului.

Un alt autor, Kindleberger (1978): arată că o criză financiară reală implică modificări în baza monetară sau în puterea de cumpărare a monedei, în anumite stagii ale crizei. În schimb, pseudocrizele nu antrenează asemenea efecte. Acelaşi autor consideră că orice criză financiară este o parte endogenă a unui ciclu economic. Există şocuri exogene în sistemul financiar, care au un impact deosebit asupra profitabilităţii în sectoare existente sau în unele noi. Şocurile care întinează noi oportunităţi de profit includ evenimente precum: începerea sau sfârşitul unui război, o nouă tehnologie care devine foarte populară, modificări în politica monetară. Agenţii debitori sau creditori îşi mută finanţele lor către noi zone de profit, creşterea credibilităţii, finanţând boom-ul economic şi antrenând creşterea ofertei de monedă.

Euforia investitorilor se instaurează. Prin urmare, sistemul financiar începe să devină fragil, principalele caracteristici ale sistemului financiar devenind următoarele:

- băncile îşi constituie provizioane insuficiente viziunii optimiste asupra colateralului, pe care investitorii îl angajează chiar în activităţi speculative;

- în timp, cererea depăşeşte oferta în anumite sectoare de activitate (în noile sectoare profitabile). Preţurile cresc, creând noi oportunităţi pentru profit şi investiţii mai multe, cresc veniturile şi investiţiile viitoare;

- sunt observate activităţi speculative, ca urmare a lipsei de experienţă a agenţilor care se implică în investiţii.

Obiectul compartimentelor speculative variază, şi deseori duce la crize particulare: acţiuni, mărfuri, valută sau proprietăţi. Mania sau comportamentul iraţional creează bubble (bule speculative), definite ca şi creşteri exagerate de preţ, într-o mulţime de domenii.

Autorul Minsky (1977, 1982, 1986) a scris despre modul în care se produce trecerea de la finanţele de tip hedge, către finanţele speculative şi apoi către finanţele de tip ponzi (după numele lui Charles Ponzi – care a dezvoltat o schemă piramidală la Boston, în 1920).

Adâncirea bulei speculative – manifestarea panicii şi colapsul preţurilor – conduc la declanşarea crahului. Kindleberger foloseşte în lucrarea sa termenul Marea Panică şi Crahul. Autorul a identificat 37 crize financiare internaţionale, între 1618 şi 1997-198 (criza este asiatică, rusească şi braziliană) cauzele de volatilitate internaţională a fluxurilor de capital şi dereglementare.

Autorii Caprio şi Klingebiel (2003) raportează 116 crize bancare sistemice, până în anii ’70, iar autorul Calomiros identifică 126 crize bancare în ţările emergente în perioada 1980-1990.

În literatura de specialitate, este identificată ca fiind sursă a crizelor financiare, problemele din sectorul bancar.

Toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice sau, în unele cazuri, fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste intervenţii reprezintă costuri directe, fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea instrumentelor reale, garanţiile guvernamentale, modificările de rate a dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului, creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real.

În opinia unor autori (Hoggarth, 2003) pierderile, ca procent din PIB, definite ca şi deviaţie cumulată de la nivelul înregistrat în 10 ani de precriză, se situează la 23,1% din PIB. Costurile ajung la 32% atunci când se manifestă criză bancară şi valutară. Autorii Honohau şi Klingebiel (2003) arată că împrumuturile de ultim rang (suporturile de lichiditate) şi garantarea depozitelor extinsă asupra tuturor depozitelor conduce la creşterea costurilor fiscale pentru rezolvarea crizelor.

Costul crizelor financiare

Sursa: BIS (2001); 2004

II. Abordări teoretice privind crizele valutare

Prevenirea crizelor sistemice (şi în particular a celor valutare) a început să prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), în tarile din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaiezia, Indonezia, Filipine şi Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998).

Literatura economica distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi de datorie externa. În practica nu exista insa forme pure de crize. Un concept aparte în teoria economica în acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises) - crizele valutare şi ale sectorului bancar.

Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externa: Mexic (1994), Argentina (2001). Astfel, o definiţie clara şi precisa a crizelor valutare este dificila în contextul menţionat anterior.