Semnificația termenului etică

Care ar fi originilr eticii? Răspunsul presupune să abordăm două chestiuni: una legată de faptul istoric și alta privind autoritatea . Un raspuns ar fi dat de greci și de Hobbes: etica ar fi pur și simplu un mecanism al prudenței egoiste, mitul originii sale este conceptul social. Cealaltă variantă, de origine creștină, explică morala ca pe încercare umană de a alinia natura noastră imperfectă la voința divină.

Etimologia termenului este concretă (cum-crescere) – crește împreună cu ceea ce o înconjoară, iar astfel mediul social capătă sens în funcție de mediul natural. Etica este astfel un mod de viață, mod de a exista plecând de la un loc pe care îl împarțim cu ceilalți. Cultura devine astfel particulară, așadar etica domenstică, pe care am putea-o numi tribală, este o etică a situației, ataștă unei perioade, unei situații anume.

Printre principalele ramuri ale filozofiei se enumeră și etica și poate fi numită știința realității morale. Științe eticii posedă un dublu caracter: analictic- se preocupă de cauza acțiunilor noastre, și cel normativ- care ne spune ce avem de facut. Etica nu ne indică cum să facem, deci nu este o știința descripitivă. Etica este în același timp o știință practică, orientată spre acțiune, de unde și conceput de etică aplicată- analiza din punct de vedere moral al unei situații concrete.

Etica nu se referă la legăturile sau relațiile pe care le avem cu alte persoane- toți avem legaturi unii cu alții- ci la calitatea acestor legaturi. Etica este despre tot ce ar trebui să facă un om spre a-și realiza dorințele, scopurile și idealurile, astfel încat să poată atingă maxima împlinire a ființei sale, fară a face însă inutil rău celorlalți, ci lasând pe fiecare să-și caute propria împlinire personală și chiar contribuind la progresul întregii socientăți!

Ethos, în limba giacă, poate însemna și “caracterul” unei persoane, felul în care acesta “locuie;te pe pământ”, în funcție de dispozițiile sale naturale. Acesta mai desemnează de asmenea și “moravurile”, cum te comporți intr-o societate dată, intr-o epocă dată. În spatele fiecarei folosiri a acestu termen în sens general se referă la “comportament”.

Î literatura de specialitate, etica reprezintă “disciplina filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizeză adesea și în sens de morală”.

Morala este o “formă”, care administrează ceea ce Simmel numeste conexiunea indivizilor începând cu “acțiunea reciprocă”.

Alergerea morală presupune ca oamenii să se regasească in postura de a alege, ca ei să dispună de fortă pentru a shimba lucrurile. Cei bogațo se bucură de mai multe obțiuni, în schimb cei săraci de foarte puține. O condiție prealabilă necesară acțiunilor caritabile este bogația. Nu ar fi acesta motivul pentru care ne așteptăm ca cei bogați să își asume mai multă responsabilitate decât cei săraci?

Etica semnifică știinta binelui și a raului. Principalele întrebări la care încearcă să raspună etica sunt: “Ce trebuie să fac?”, ”Cum trebuie să imi trăiesc viața?”, ”care sunt principiile morale pe care trebuie să le urmez?”, ”În ce condiții este o acțiune corectă din punct de vedere moral?” În sensul său propriu, etica este o interpretare teoretică a fundalentelor morale. Etica nu încearcă să raspundă la întrebările formulate din perspective specifică a vreunei categorii particulare de oameni, ci se straduiește să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă.

Pot fi discutate două direcții ale cercetării etice: una se concentrează asupra evaluarii din punct de vedere moral a acțiunilor umane, iar cea de-a doua are în centru său caracterul uman, adică gasirea răspunsului la întrebări precum “Ce fel de persoană ar trebui să fiu?” ”Ce virtuți ar trebui să imi cultiv?”

Enunțuri precum “trebuie”, ”este obligatoriu”, ”este permis”, ”este interzis”, sunt niște enunturi ale eticii normative sau prescriptive. Enunțurile descriptive privesc modul în care stau lucrurile în realitate, iar în cele din urmă la modul în care ar trebui să stea lucrurile- cum ar trebui oamenii să se comporte.

Deontologia este asociată deseori cu etica și morala. Morala poseda o componenta emoțională semnificativă, spre deosebire de etică, aceasta implică mai multă detașare, explorare și acceptare a modului de viată alternativ.

Teoria care are în centrul său argumentele morale poartă denumire de „deontologism”. O acțune sau practică socială este corectă din punct de vedere moral dacă se conformează tuturor principiilor morale, susțin aceaste concepții. Într-o abordare deontologistă, consecințele acțiunii nu au nici o relevanță pentru evaloarea morală.