Situația Economică a Uniunii Europene

INTRODUCERE

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile conţinentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor. Această gândire şi- a găsit temeiul, însă a fost amânată până după ce Europa a rămas profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, izbucnite pe acest conţinent.

Uniunea Europeană, denumită în continuare UE, este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 ţări. Este considerată a fi o construcţie sui generis, situându-se între federaţie şi confederaţie.

Uniunea Europeană a fost înfiinţată oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recentă organizaţie de cooperare Europeană care a început cu Comunitatea Europeană de Cărbune şi Oţel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană în 1957. Membrii acestei organizaţii au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania. În 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit şi Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. În 1994 Austria, Suedia şi Finlanda au intrat şi ele astfel numărul total de membrii a ajuns la 15. Uniunea Europeană are mai multe obiective. În special ea munceşte pentru a promova şi extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale şi legate de comert, politica externa, securitate şi probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), care a stabilit o singura moneda pentru membrii UE. În afara de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europene de a-şi atinge obiectivele a fost limitată de neînţelegeri între statele membre, probleme economice şi politice externe şi presiune din partea noilor democraţii est europene de a deveni membre.

Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Ultimul dîntre aceste tratate este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura să principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Economia UE este, indubitabil, o economie de piaţă, iar concurenţa este o componenta a pieţei. Economia Europeană se construieşte având o Piaţa Internă, unică, cu cele patru libertăţi de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

"În cadrul Pieţei Interne, competiţia este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică armonioasă şi echilibrată, sustenabila, neinflationista, respectând mediul , cu un grad ridicat de convergenta a performanţelor economice, un grad ridicat de ocupare a forţei de munca şi a protecţiei sociale, cu ridicarea standardului de viaţă, cu coeziune economică şi socială." În condiţiile economice actuale, concurenţa nu se mai limitează la spaţiul naţional sau chiar regional, ci devine concurenţa la nivel global.

Uniunea europeană s-a aflat într-un proces de extindere continuă, proces iniţiat din momentul constituirii sale în 1951. În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care şase membri fondatori din 1958, iar alte 21 state au aderat succesiv. Alte trei ţări, sunt oficial candidate la aderarea la UE.

Capitolul 1. UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Formarea Uniunii Europene, procesul de integrare europeană

Ideea unei Europe Unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internăţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale. Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană, caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare, iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent semnat în 1952, nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai Comunităţii Europeane a Cărbunelui şi Oţelului au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.

Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice, piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice, agricultură, comerţ, transport şi concurenţă pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice. Astfel, în 1968, Comunitatea Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.