Specificitatea motivării resurselor umane în managementul internațional

I. Scop general. Obiective. Structura prezentării

Am ales această temă, în primul rând pentru a afla ce îi motiveaza pe angajați să lucreze la îndeplinirea cu success a obiectivelor impuse sau propuse în interiorul companiei, iar în al doilea rând gândindu-mă la mine, la ce ma motivează și cum aș putea fi motivate în viitor după ce voi fi angajat.

Mi-am propus ca prin acest proiect să punctez semnificația motivării și motivației, formele pe care le îmbracă motivarea precum și teoriile motivaționale clasice și cele modern urmate de un studiu de caz. Voi încheia prin concluzii.

Structura prezentarii cuprinde: de ce motivare? definire si forme ale motivării, prezentarea a cate două teorii motivaționale din cele clasice și moderne.

II. Procesul de motivare

2.1. Definirea motivării și motivației

Problemei motivãrii personalului i se atribuie o mare importanţă atât în sectorul privat cât şi în cel bugetar. Toţi managerii sunt de acord că atingerea obiectivelor organizaţionale depinde foarte mult de comportamentul şi atitudinea subordonaţilor lor fată de sarcinile ce le revin. Dar când se încearcă să se răspundă la întrebări de genul: "Cum poţi să-i determini pe oameni să facă ceea ce doreşti tu?" sau "De ce A lucrează mai mult şi mai bine decât B în aceleaşi condiţii de muncă?" se ajunge la concluzia că problema este destul de complexă şi dificilă.

De asemenea, trebuie spulberată de la început iluzia că ar exista o reţetă sigură, de succes, care să asigure rezolvarea problemei motivaţiei pentru oricare dintre situaţii sau subiecţi, deoarece oamenii sunt diferiţi. Fiecare are o personalitate bine definită, cu nevoile, aptitudinile, valorile şi aspiraţiile sale. Aceste calităţi individuale se combină apoi cu condiţii şi aspecte legate de locul de muncă. Pe lângă aceasta mai acţionează încă un factor important, şi anume dinamimica personalităţii şi cea a mediului.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, motivarea reprezintă totalitatea motivelor sau mobilurilor (conştiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri.

Motivaţiile sunt elementele formale sau informale, de naturã economicã sau moral-spiritualã, pe care proprietarii şi managerii le administreazã salariaţilor în scopul satisfacerii unor necesitãţi individuale şi de grup, pentru a-i determina sã contribuie la desfãşurarea activitãţilor şi îndeplinirea obiectivelor organizaţiei prin atitudinile, comportamentele, eforturile şi deciziile lor. Din interacţiunea directã salariat – sarcinã se naşte motivaţia intrinsecã – ca expresie a nevoii de autodezvoltare –, iar din interacţiunea manager – salariat izvorãşte motivţia extrinsecã.

G.A. Cole, unul dintre specialiştii britanici în domeniul managementului resurselor umane, oferã următoarea definiţie sintetică şi accesibilă: "Motivaţia este un proces în care oamenii aleg între forme alternative de comportament în vederea atingerii scopurilor personale". La aceasta, spre completare, am putea adăuga şi definiţia alternativă conform căreia "motivaţia reprezintă suma energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul spre un scop care, odată atins, va determina satisfacerea unei necesităţi”.

O altă definiţie importantã este aceea potrivit căreia motivaţia este un model intern al unui individ privind interesele individuale sau de grup, raportate la cerinţele sociale generale, vizând totodată si modalităţi specifice de satisfacere a lor.

2.2. Formele motivãrii şi motivaţiei

În existenţa concretă a individului uman sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei şi motivãrii care se clasifică, de obicei, două câte două în perechi opuse, contrare.

2.2.1. Motivarea pozitivă și motivarea negativă

Prima formă a motivãrii este produsă de stimulările premiale şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi :

• aprecierea activităţilor;

• angajarea în desfăşurarea activităţilor;

• preferinţa faţă de anumite persoane etc.

Motivarea pozitivã are în vedere creşterea eforturilor şi contribuţiei personalului la realizarea obiectivelor organizaţiei, pe baza amplificãrii satisfacţiilor sale din participarea la procesul muncii ca urmare a realizãrii sarcinilor atribuite, în condiţiile în care nivelul obiectivelor şi sarcinilor de realizat este accesibil majoritãţii salariaţilor, iar motivaţiile utilizate preponderent asigurã creşterea veniturilor salariaţilor, a moralului şi statutului lor corespunzãtor aşteptãrilor acestora.

Motivarea negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţare, blamare, pedepsire) şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.

Motivarea negativã vizeazã sporirea eforturilor şi contribuţiei personalului firmei la îndeplinirea obiectivelor sale pe baza diminuãrii satisfacţiilor în procesul muncii sau a ameninţãrii cu reducerea lor, dacã sarcinile şi obiectivele de realizat, de regulã deosebit de solicitante, nu sunt realizate.

Motivarea negativă prin generarea de frecvente insatisfacţii la salariaţii organizaţiei contribuie la un moral scăzut al acestora, la inhibarea lor şi la instaurarea unui climat organizaţional tensionat, defavorizant obţinerii de rezultate performante de către organizație.

2.2.2. Motivația intrinsecă și motivarea extrinsecă

Motivaţia intrinsecă este centrată pe individ, fiind o relaţie între aşteptările, percepţiile şi simţămintele sale, pe de o parte, şi conţinutul concret al muncii şi comportamentul lui, pe care nemijlocit le realizează, pe de altă parte.

Motivaţia intrinsecă este deci solidară cu procesul muncii, izvorăşte din conţinutul specific al acesteia. Munca nu mai apare ca mijloc de dobândire a unor beneficii, ci reprezintă ea însăşi un scop, ajungând să fie o trebuinţă care se constituie şi se dezvoltă în chiar procesul satisfacerii ei.