Stimularea forței de muncă în România

I. Introducere si definitie

În activitatea economică se creeaza bogăţia sub forma diferitelor bunuri. Prin vânzarea – cumpărarea sau prin alte operaţiuni, acestea se transforma in venituri, procese la care direct sau indirect, participa in cele din urma toti agentii economici.

Punctul de formare in formarea veniturilor il constituie sumele obtinute din vanzarea bunurilor create de unitatile economice si sunt expresia raportului tuturor participantilor la activitatile respective. De aici decurge ca ele trebuie impartite intre participantii respective in concordata cu contributia fiecaruia sub forma de factori de productie.

Veniturile specifice sunt:

a) Profitul – ce revine unitatii economice sau intreprinderii pentru renumerarea contributiei sale la activitatea respective. Pentru ca unitatea economica reprezinta cadrul concret in care functioneaza capitolul tehnic si banesc intr-o activitate cu caracter comercial si este intotdeauna proprietatea, directa sau indirect, a unor persoane fizice, profitul remunereaza in esenta contributia acestora realizata prin intermediul capitalurilor.

b) Salariul – ce revine posesorului fortei de munca pentru ai remunera munca depusa intr-o unitate economica.

c) Dobanda - ce revine celui ce detine un capital pe care-l imprumuta altcuiva.

d) Renta – ce revine proprietarilor de pamant atrasi in circuitul economic.

Mecanismul formarii veniturilor in economia de piata:

Salariul reprezinta suma de bani incasata de catre angajat, ca remuneratie pentru activitatea depusa intr-o intreprindere.

De-a lungul timpului s-au dat mai multe explicatii cu privire la semnificatia salariului. Unii autori il considera ca o plata pentru incheierea fortei de munca sau pentru munca, altii ca pret pentru cumpararea marfii forta de munca, iar o a treia categorie de autori sustin ca este o suma platita celui care isi “inchiriaza serviciile”, dar care se formeaza si se comporta urmand, in linii generale aceleasi reguli ca pretul oricarei alte marfi.

Privit din punctual de vedere al desfasurarii activitatii economice, adica al faptului ca activitatea economica presupune combinarea factorilor de productie din care munca nu lipseste, salariul reprezinta un cost, o component a consumului total de factori de productie pentru obtinerea unui anumit bun economic. Daca se are insa in vedere faptul ca orice activitate se finalizeaza in bunuri economice, care, prin preturi pe piata, se transforma in bani, in venit, iar acesta se imparte intre toti cei care au contribuit la realizarea sa salariul reprezinta venitul celor care au contribuit prin munca depusa, la obtinerea rezultatelor respective.

Din aceasta situatie, in care salariul este, pe de o parte, cost, iar, pe de alta parte, venit, se desprinde concluzia ca el depinde de munca, dar si de rezultatele obtinute, iar marimea sa concreta pentru fiecare salariat se poate stabili numai la nivelul firmei, pentru ca numai aici se poate cunoaste concret care este contributia, alaturi de ceilalti factori de productie , la rezultate, la realizarea venitului.

Salariul este o marime pemanenta supusa unor procese contradictorii de diferentiere si de apropiere – egalizare, de la o persoana la alta. Diferentierea are la baza mai intai numai calitatile, aptitudinile foarte diferite de la individ la individ ale salariatilor, la care se adauga caracterul muncii – grea sau usoara, de zi sau de noapte, mediu toxic sau nu – rezultatele obtinute, cantitatea de munca, raspunderea etc., proprii fiecaruia. Diferentele de salariu fundamentate pe asemenea aspecte de regula, nu sunt contestate nici de salariatii si nici de firmele la care acestia sunt angajati.

Apropierea – “egalizarea” salariilor poate survenii numai in masura in care elementele de diferentiere dispar sau se restrang. Astfel, prin ridicarea calificarii se pot diminua anumite diferente calitative dintre salariatii (dar nu se pot egaliza), prin promovarea unor masuri complexe se pot apropia sau chiar egaliza anumite conditii de munca pentru diferite grupuri de salariati, dar daca se are in vedere ansamblul elementelor de diferentiere, nu se poate ajunge la o situatie care sa justifice egalizarea salariilor.

Salariatii accepta cel mai greu inegalitatea dintre salarii atunci cad, dupa opinia lor, au o contributie egala sau sensibil apropiata la efectuarea muncii. In asemenea situatii raman in afara “calculelor” celelalte elemente de diferentiere si indeosebi diferenta de eficienta, precum si faptul ca rezultatul obtinut, venitul constituie proprietatea unor agenti economici autonomi, independent (posesorii factorilor de productie). Pentru a se ajunge la egalizarea salariilor trebuie ca anumite parti din venitul care formeaza proprietatea celor care au rezultate mai bune sa treaca in proprietatea celorlalti, cu rezultate mai slabe. Or, aceasta nu inseamna nerespectarea principiilor economiei de piata, nu s-ar justifica in raport cu ele si ar fi de natura antieconomica.