Teoria Economiei de Piață Dirijate

Introducere

Timp de peste 150 de ani economia de piaţă a ţărilor capitaliste s-a dezvoltat pe baza postulatelor (principiilor) teoretice elaborate de A. Smith în opera sa „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzele ei” (1776) şi de alţi adepţi ai liberalismului clasic. Printre acestea vom menţiona că activitatea economică se autoreglează de la sine prin sistemul preţurilor, piaţa este motorul reglementării economiei, acea „mînă invizibilă”, care ghidează alegerile individuale spre binele tuturor; liberul joc al activităţilor individuale asigură în mod spontan realizarea interesului general; suma bunăstării individuale este ansamblul bunăstării naţionale; orice ofertă îşi creează automat cererea corespunzătoare; statul nu trebuie să intervină în activitatea economică; schimburile economice dintre ţări nu trebuie să fie supuse controlului statului ş.a.

Punerea în practică a postulatelor menţionate a contribuit considerabil la consolidarea şi dezvoltarea economiei de piaţă, accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, sporirea producţiei de bunuri materiale şi servicii, intensificarea relaţiilor comerciale între ţările lumii.

Însă, pe măsura creşterii gradului de competitivitate a activităţii economice, intensificarea fluxurilor materiale şi financiare, însăşi realitatea a demonstrat că multe din concepţiile liberalismului economic şi-au pierdut valoarea atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic. Printre acestea ţinem să menţionăm:

- Autoreglarea spontană a activităţii economice prin mecanismul preţurilor libere;

- Concepţia „mîinii invizibile”;

- Legea „debuşeelor” a lui J.B.Say;

- Teoria echilibrului general;

- Teoria neamestecului statului în activitatea economică;

- Concepţia lipsei şomajului involuntar.

Neconcordanţele postulatelor doctrinare ale liberalilor clasici cu fenomenele şi procesele realităţii economiei de piaţă s-au accentuat odată cu intrarea economiei mondiale în criza generală din 1929-1933. Prăbuşirea bursei de valori imobiliare din SUA în 1929 a stopat brusc investiţiile şi a redus producţia industrială la jumătate (în 1932 faţă de 1929), afectînd, în forme specifice şi cu intensităţi diferite economiile unor ţări concrete. În Marea Britanie, ca şi în alte ţări capitaliste, au apărut fricţiuni şi blocaje de mari proporţii. Folosirea forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie, salariile au cunoscut o scădere accentuată, iar şomajul a devenit cronic. A avut loc dezechilibrarea balanţelor de plăţi, dezorganizarea comerţului internaţional, ieşirea de sub control a preţurilor, ruinarea a sutelor de mii de întreprinderi.

Criza a demonstrat incapabilitatea doctrinei liberalismului economic clasic să ofere practicii soluţii viabile, în corespundere cu realităţile existente.

În asemenea împrejurări, a apărut necesitatea elaborării unei noi paradigme economice, capabile să scoată economia de piaţă din profunda criză generală. O astfel de paradigmă a fost elaborată de economistul britanic John Maynard Keynes (1183-1946), cunoscută cu denumirea de dirijism economic.

J. Keynes – Fondatorul economiei de piaţă dirijate.

J. M. Keynes (1883-1946) a fost fiul profesorului universitar britanic de economie politică John Neville Keynes. Format la cele mai prestigioase universităţi britanice în spiritului neoclasicismului, J M Keynes a fost gînditor neconformist, care a supus criticii teoria economică dominată în timpul său, a avut preocupări multiple de la ştiinţă şi artă pînă la speculaţii bursiere şi îndeletnicirii manageriale. El a fost un timp funcţionar responsabil la Oficiul indian, apoi consilier la Ministerul de finanţe britanic şi în alte instituţii financiare. Paralel cu aceste activităţi, între anii 1906-1945 J.M.Keynes a deţinut funcţia de profesor universitar de economie la Colegiul Regal din Cambridge.