Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor

INTRODUCERE

Autorul a intitulat aceastã carte “The general theory of employment , interest and money” (“Teoria generala a folosirii mậinii de lucru , a dobậnzii şi a banilor”) punậnd accent pe termenul “generalã”. Astfel doreşte sã demonstreze cã postulatele teoriei clasice sunt aplicabile numai unui caz special şi nu cazului general , situaţia pe care o are in vedere fiind la limita pozitiilor de echilibru posibile.

Teoria clasicã a folosirii mậinii de lucru s-a întemeiat , in opinia lui Keynes ,pe baza a douã postulate fundamentale:

1. Salariul este egal cu produsul marginal al muncii – adicã salariul unei persoane ocupate este egal cu valoarea care s-ar pierde dacã volumul folosirii mậinii de lucru ar fi redus cu o unitate.

2. Utilitatea salariului , atunci cậnd este folosit un volum dat de mậnã de lucru , este egalã cu dezutilitatea marginalã a acelui volum de folosire a mậinii de lucru. Cu alte cuvinte , salariul real al unei persoane ocupate este cel suficient la limitã pentru a atrage mậnã de lucru in cantitatea efectiv folositã.

Acest postulat este compatibil cu un şomaj care poate fi denumit «fricţional ». Pe lậngã şomajul «fricţional » , postulatul este de asemenea compatibil cu şomajul “voluntar”, datorat refuzului sau imposibilitãţii unei unitãţi de muncã de a accepta o retribuţie corespunzãtoare valorii produsului care poate fi atribuit productivitãţii sale marginale, refuz sau imposibilitate bazate pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale , pe intelegeri in vederea negocierii contractelor colective , pe adapterea lentã la schimbãri sau pe simpla încãpãţậnare proprie finţei umane.

Astfel , nu existã decật patru mijloace posibile pentru a mãri volumul ocupãrii:

1. o îmbunãtãţire a organizãrii sau a previziunii, care sã reducã şomajul “fricţional”;

2. o micşorare a dezutilitãţii marginale a muncii, aşã cum o exprimã salariul real la care se poate obţine mậna de lucru supimentarã , astfel incãt sã se reducã şomajul “voluntar”;

3. o creştere a productivitãţii fizice marginale a muncii în cazul în care se produc bunuri pentru consumul muncitorilor;

4. o sporire a preţurilor la bunurile care nu intrã în consumul muncitorilor, în raport cu preţurile bunurilor în consum pentru muncitori, concomitent cu o deplasare în cheltuielile nemuncitorilor de la acestea din urmã bunuri la cele dintậi.

Pe scurt , teoria tradiţionalã spune cã acordurile cu privire la salarii, încheiate intre muncitori şi întreprinzãtori, determinã salariul real, astfel încật presupunậnd cã existã liberã concurenţã intre întreprinzãtorişi cã nu existã coaliţii restrictive între muncitori, aceştia din urmã pot, dacã doresc , sã punã în concordanţã salariile lor reale cu dezutilitatea marginalã a volumului ocupãrii oferit de intreprinzatori la salariul respectiv.

Eistã douã obiecţii la postulatul al doilea al teoriei clasice. Prima se referã la comportarea efectiva a mậinii de lucru iar a doua derivã din dezacordul autorului cu ideea cã nivelul general al salariilor reale este determinat nemijlocit în cadrul negocierilor pentru stabilirea salariilor.

Pe lậngã cele douã categorii de şomaj amintite mai existã în cã una şi anume şomajul “involuntar” în înţelesul strict al cuvậntului , a cãrui posibilitate nu este recunoscutã de teoria clasicã.Definiţia pe care o dã Keynes la aceastã noţiune este urmãtoarea: “Somaj involuntar existã dacã, in cazul unei creşteri uşoare în raport cu salariul nominal a preţurilor la bunurile pe care le consumã muncitorii , atật oferta totalã de mậnã de lucru dispusã sã munceascã la salariul nominal curent , cật şi cererea totalã de mậnã de lucru sunt mai mari decật volumul existent al ocupãrii.” .

PRINCIPIUL CERERII EFECTIVE

Folosirea unui anumit volum de mậnã de lucru necesitã din partea întreprinzãtorului douã feluri de cheltuieli: înainte de toate , sumele pe care le dã factorilor de producţie pentru serviciile lor curente(costul factorial al acelui volum de ocupare a mậinii de lucru) , iar in al doilea rậnd sumele pe care le varsã altor întreprinzãtori pentru ceea ce trebuie sã cumpere de la ei împreunã cu sacrificiul pe care il face folosind echipamnetul de producţie în loc sã il lase inactiv (cost de intrebuinţare al volumului respectiv de ocupare).

Rezultã cã atunci cậnd starea tehnicii , a resurselor şi a costului pe o unitate de ocupare a mậinii de lucru este datã, volumul ocupãrii depinde atật in fiecare întreprindere şi ramurã , cật şi pe ansamblu , de volumul de incasãri pe care intreprinzãtorii vor sã îl obţinã de pe urma volumului respectiv de producţie. Cãci întreprinzãtorii se vor strãdui sã stabileascã volumul ocupãrii la nivelul la care ei sconteazã ca va fi maximizatã diferenţa cu care încasãrile depãşesc costul factorial.

În linii mari teoria lui Keynes poate fi formulatã astfel : Atunci cãnd creşte folosirea mậinii de lucru, venitul real global se mãreşte. Psihologia colectivitãţii este de aşa naturã încật, atunci cậnd se mãreşte venitul global real, consumul global creşte , dar nu cu aceeaşi mãrime ca venitul. Deci întreprinzãtorii ar suferi pierderi dacã întregul spor al ocupãrii mậinii de lucru ar fi indreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat.

Aceastã teorie poate fi rezumatã în doar cãteva propoziţii:

1. Atunci cậnd starea tehnicii , a resurselor şi a costurilor este datã, venitul (atãt cel nominal , cật şi cel real) depinde de volumul de ocupare a mậinii de lucru.

2. Raportul dintre venitul colectivitãţii şi suma care se poate sconta cã o va cheltui pentru consum va depinde de caracteristica psihologicã a colectivitãţii pe care o vom denumi înclinaţie spre consum . Altfel spus consumul va depinde de nivelul venitului global.

3. Volumul de mậnã de lucru pe care întreprinzãtorii decid sã il foloseascã depinde de sumã cheltuielii scontate pentru consum a colectivitãţii şi suma pe care este de aşteptat ca ei sã o consacre investiţiilor noi.

4. Volumul ocupãrii in starea de echilibru depinde de funcţia ofertei globale , de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor. Aceasta este esenţa teoriei generale a folosirii mậinii de lucru.

5. Oricãrei mãrimi a volumului de muncã îi corespunde o anumitã productivitate marginalã a muncii în ramurile care produc bunurile pentru consumul muncitorilor şi astfel este determinat salariul real.

6. In teoria clasicã , volumul ocupãrii este în echilibru neutru pentru toate mãrimile volumului de mậnã de lucru care sunt mai mici dacật mãrimea sa maximã, asã cã se poate presupune cã forţele concurenţei dintre intreprinzãtori îl vor împinge spre aceastã mãrime maximã. Numai în acest punct ar putea sã existe un echilibru stabil – în conformitate cu teoria clasicã.

7. Cậnd ocuparea creşte , suma scontatã a fi cheltuitã pentru consum se va mãri dar nu cu atãt cật volumul încasãrilor dorite a fi încasate folosind un anume numãr de salariati.

DEFINITII SI CONCEPTE

În orice situaţie concretã, întreprinzãtorul are de luat decizii cu privire la scara pe care se va exploata un echipament de producţie dat. Prin aceasta se inţelege cã firmele a cãror proprietate este echipamentul de producţie vor fi stimulate sã le combine cu un volum global mai mare de ocupare a mậinii de lucru.

Tratậnd teoria ocupãrii mậinii de lucru , Keynes va utiliza douã mãrimi fundamentale, şi anume cantitatea de valoare monetarã şi volumul ocupãrii. Prima dintre acestea este srtict omogenã, iar cea de-a doua poate fi omogenizatã. Unitatea cu care este mãsurat timpul este denumitã unitate de muncã iar salariul nominal al unei unitãţi de muncã este denumit unitate de salariu.

Ipoteza referitoare la omogenitatea ofertei de mậnã de lucru este însã contrazisã de faptul cã existã deosebiri mari intre muncitori privind nivelul lor de calificare şi capacitatea lor de a îndeplini sarcinile de lucru date.