Istoricul Baschetului

Un joc asemănător cu baschetul practicau încă în sec.XII ameridienii maya (care locuiau pe teritoriul actual al statului Mexic). Se juca pe un teren aflat cu aproximativ 25 m mai sus decît locul pentru suporteri, astfel asigurîndu-se securitatea lor. Mingea turnată din cauciuc era aruncată cu atîta putere, că putea provoca traumatisme grave jucătorilor nu prea agili, darmite suporterilor. Avînd dimensiunile unui cap de om, mingea grea era jucată pe teren cu viteză mare. Jucătorii puteau acţiona doar pe partea proprie de teren, trecerea liniei de centru era interzisă. Două inele mari de piatră erau cioplite vertical în pereţii ambelor tribune, la o anumită înălţime. Adversarii se străduiau să nimerească cu mingea în inelul celeilalte echipe. Mingea putea fi lovită cu cotul, genunchiul sau cu laba piciorului. Ceremonia după încheierea jocului era teribilă—căpitanul celor învinşi era executat.

„Revitalizarea” baschetului a început în 1891, fiind provocată de situaţia care s-a creat într-o serie de colegii din Springfield (statul Massachusetts, S.U.A.). Elevii au început să piardă interesul pentru exerciţiile de dezvoltare generală la activităţile desfăşurate în sala sportivă. Toamna ei jucau fotbal american, iar primăvara practicau atletismul şi base-ballul. Iarna, în sala sportivă, activităţile se limitau doar la gimnastică şi mărşăluire. S-a făcut necesar un joc mai interesant şi captivant pentru a se completa „breşa” de iarnă la cultura fizică.

La un seminar de psihologie doctorul Luther Helsi Goolik a propus, pentru a înviora lecţiile de gimnastică, să se elaboreze un joc, care să fie interesant şi accesibil de însuşit şi care să poată fi desfăşurat în încăpere. În curînd James Naismith, unul dintre participanţii la seminar, a fost numit pedagog de anatomie într-o clasă care „se săturase” de gimnastică şi mărşăluire. Sportiv bine instruit şi multilateral dezvoltat, Naismith a fost invitat în calitate de profesor de educaţie fizică. Plus la aceasta, el era instructor la canotaj, lupte, înot, box, căpitan al echipei de fotbal.

Naismith a încercat să reanimeze în această şcoală fotbalul american şi cel european, dar nu i-a ieşit nimic, deoarece aceste jocuri nu sunt potrivite pentru încăperi. Atunci el a tras concluzia că e necesară o recombinare a particularităţilor jocurilor cunoscute pentru a crea un joc nou. El a ales mingea mare, care poate fi aruncată şi prinsă cu uşurinţă. Alergarea cu o minge ca la fotbal sau rugby în condiţii de sală prezintă primejdia de traumatisme, aici fiind mai potrivită deplasarea cu lovirea mingii de podea sau aruncarea ei în orice direcţie.

A fost nevoie să se determine scopul acestor aruncări—poartă sau ţintă. Ţinta verticală nu este indicată, deoarece sporeşte eventualitatea ciocnirilor dintre jucători la atac. Aici Naismith şi-a amintit de jocul practicat în anii de studenţie la Universitatea Montreal—la recreaţii studenţii aruncau mingea într-o ladă sau un coş pe podea. În afară de atacanţi erau şi apărători, care încercau să împiedice nimerirea la coş. În aceste condiţii era foarte greu a executa aruncări reuşite. Şi aici a venit ideea: coşul trebuie fixat în poziţie orizontală înaltă. În aceste condiţii apărarea devine mai dificilă, dar şi aruncările la coş necesită precizie şi îndemînare deosebită. Astfel a apărut noul joc, numit baschetball sau baschet (din engeză basket-coş, ball-minge).

Ceva mai tîrziu Naismith a elaborat 13 puncte de reguli de joc care, într-o anumită măsură, sînt valabile pînă în prezent:

„Porţile reprezintă două coşuri cu diametrul 38 cm şi adîncimea 38 cm, care se fixează la înălţimea de aproximativ 3 m. Aruncările la coş se pot efectua respectînd următoarele reguli:

1. Mingea poate fi aruncată în orice direcţie cu o mînă sau cu ambele.

2. Mingea poate fi respinsă în orice direcţie cu o mînă sau cu ambele (dar nu cu pumnul).

3. Nu se permite alergarea cu mingea în mîini. Ea trebuie aruncată din locul de priză sau interceptare. O mică abatere se admite pentru jucătorii ce prind mingea alergînd cu viteză mare şi încearcă să se oprească.

4. Mingea se ţine cu mîinile. Nu se permite „utilizarea” antebraţelor, umerilor, altor părţi ale corpului în timpul prizei.

5. Nu se permite izbirea adversarului cu umărul, reţinerea lui, împingerea, lovirea cu mîna, a-i pune piedici. Prima încălcare a acestei reguli se numeşte fault, pentru a doua jucătorul este exclus din joc fără drept de înlocuire.

6. Drept fault se consideră lovirea mingii cu pumnul, precum şi încălcarea regulilor 3,4 şi 5.

7. Dacă echipa „primeşte” trei faulturi la rînd, celei adversare i se înscrie coş marcat.

8. Coş valabil se consideră cazul cînd mingea este expediată de pe teren în coş şi rămîne în el. Apărătorii n-au dreptul să atingă sau să izbească coşul. Dacă mingea se opreşte pe marginea coşului şi apărătorii îl mişcă, aceasta se consideră coş valabil.

9. Dacă mingea iese de pe teren, ea e repusă în joc de cel care a atins-o primul. În caz de litigiu arbitrul stabileşte fault.

10. Arbitrul principal urmăreşte jocul, fixează încălcările de reguli şi informează arbitrul în teren despre cazurile de totalizare a trei falturi la rînd. El este în drept să descalifice jucătorii conform punctului 5.

11. Arbitrul în teren urmăreşte mingea în joc pe teren, realizează cronometrarea. De asemenea consemnează coşurile valabile şi ţine scorul meciului.

12. Timpul de joc este compus din două reprize a cîte 15 minute, cu o pauză de 5 minute între reprize.

13. Echipa care a executat mai multe aruncări reuşite în timpul stabilit iese învingătoare. În caz de egalitate meciul poate continua, la înţelegere, pînă la primul coş valabil.