Transmisii numerice sincrone. caracteristicile transmisiei sincrone

1. Introducere

În anii‘60 atât sistemele de transmisiuni cât şi sistemele de comutaţie erau sisteme analogice. În 1965, în SUA, a fost instalat primul sistem de transmisiuni numerice care utiliza ca metodă de codare modulaţia impulsurilor în cod (MIC), având 24 căi telefonice cu un debit de 1,544 Mbit/s. Câţiva ani mai târziu, în1968, în Europa este realizat sistemul E-1, multiplexul primar al ierarhiei numerice pleziocrone europene, având 30 de căi şi un debit de 2,048 Mbit/s.

Începând din 1975 şi în comutaţie tehnica digitală câştigă din ce în ce mai mult teren; apare astfel ideea integrării sistemelor de transmisiuni şi comutaţie în sensul sincronizării acestora, eliminând trecerea prin conversia numeric-analogic-numeric la interfaţa sistem de transmisiuni - sistem de comutaţie.

În perspectiva unei reţele sincrone utilizarea ierarhiei pleziocrone (PDH) în transmisiuni ridică două probleme:

- pentru a extrage, de exemplu, multiplexul E-1 din multiplexul de ordin superior E-4 (140 Mbit/s) este necesară demultiplexarea în tot atâtea etape câte au fost necesare multiplexării: 140 Mbit/s în patru afluenţi a 34 Mbit/s, fiecare flux de 34 Mbit/s în patru afluenţi a 8 Mbit/s, fiecare flux de 8 Mbit/s în patru afluenţi a 2 Mbit/s. Doar la acest nivel regăsim octeţii aferenţi unei căi telefonice, cu periodicitatea de 125 µs - corespunzător frecvenţei de eşantionare - pe care îi prelucrează sistemul de comutaţie digital;

- măsurarea performanţelor calitative, rerutarea semnalului în cazul unor defecţiuni în reţea, comanda de la distanţă dintr-un centru de exploatare a elementelor reţelei, este extrem de dificilă; aceasta se întâmplă deoarece în conceperea ierarhiei PDH, suportul de transmisie fiind linia metalică, s-a urmărit introducerea unui minim de informaţie suplimentară referitoare la aspectele enumerate mai sus, orice creştere a debitului fiind însoţită, pentru o linie dată, de o micşorare a lungimii secţiunii de regenerare şi prin urmare de o creştere a costului.

Această din urmă restricţie dispare o dată cu introducerea fibrei optice ca mediu de transmisie. Capacitatea uriaşă de transmisie a fibrei optice, limitată în prezent doar de tehnologia ce determină performanţele componentelor optoelectronice, permite introducerea informaţiei ‘redundante’ referitoare la OAM (Organizare, Administrare, Mentenanţă) fără costuri suplimentare. Totodată, apariţia fibrei optice a făcut necesară şi posibilă o abordare a standardizării la nivel de reţea, care să permită în plus şi interconectarea directă a unor elemente de reţea - cum ar fi multiplexoarele terminale, multiplexoarele cu inserţie/extragere (ADM), sistemele digitale de cross-conectare, etc. - ce provin de la producători diferiţi, în reţele cu operatori diferiţi la nivel naţional şi cu atât mai mult, internaţional.

Această nouă standardizare a urmărit pe de-o parte eliminarea dezavantajelor PDH şi pe de altă parte compatibilitatea cu ierarhiile PDH existente în America de Nord şi Europa. Eforturile în această direcţie, începute în anul 1984, au condus în 1988 la apariţia în Statele Unite a standardului SONET (Synchronous Optical Network). Discuţiile în cadrul UIT pentru armonizarea intereselor diferiţilor producători de echipamente şi diferiţilor operatori au avut ca rezultat elaborarea Recomandărilor G707, G708 şi G709 privind ierarhia numerică sincronă - SDH (Synchronous Digital Hierarchy). O ultimă - dar nu definitivă - formă a acestor Recomandări, comasate în Recomandarea G707, datează din 1996.

2. Caracteristici ale reţelei de transmisiuni bazate pe SDH.

Să examinăm mai întâi câteva caracteristici şi concepte specifice multiplexării sincrone. După cum am văzut, în ierarhia pleziocronă -cu excepţia multiplexului primar, în cazul căruia avem de-a face cu întreţesere de octeţi -trecerea de la un nivel de multiplex realizează cu întreţesere de biţi şi dopare pozitivă. Întrucât între af1uenţi nu există şi nici nu poate exista o anumită relaţie de fază, identificarea unui afluent în semnalul multiplex de ordin superior este imposibilă. Prin urmare, accesul la semnale cu debit inferior presupune demultiplexarea şi eliminarea biţilor de dopare la toate nivelele intermediare.