Unitatea de Disc Optic

Unitatea de disc optic (UDO) este o unitate de disc care utilizează laserul sau alte unde electromagnetice din apropierea spectrului luminos pentru citirea şi scrierea datelor. Mediul folosit pentru memorarea informaţiilor este discul optic. UDO-urile sunt numite în mod frecvent unităţi CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) sau chiar mai simplu CD-ROM. Acest lucru se datorează faptului că primele unitaţi optice utilizate la PC-uri erau de fapt unitaţi CD-ROM. Între timp tehnologia a evoluat foarte mult şi a permis apariţia diverselor variante constructive dar terminologia s-a păstrat.

1. ISTORIC

Istoria CD-ROM-urilor este strâns legată de industria muzicală. În 1958 discul optic este inventat de David Paul Gregg. În anii ’60 acesta a înregistrat patentul pentru discul optic analogic pentru înregistrare video. Patentul a fost cumpărat de MCA. În Olanda în 1969 cercetătorii de la Philips încep primele experimente legate de discul video optic. În 1975 Philips şi MCA încep sa colaboreze iar în anul 1979 prezintă mult aşteptatul disc. În anii ’70 atât Philips cât si Sony au lucrat la dezvoltarea unor discuri optice. Cele 2 companii şi-au unit forţele şi au dezvoltat cu succes compact discul. In paralel cu acesta a fost comercializat si CD playerul (unitatea care permitea citirea datelor de pe CD) (1983). Popularitatea CD-urilor a crescut foarte mult o dată cu scăderea preţurilor la CD playere.

În 1985 calculatoarele încep să fie dotate cu unitaţi optice de citire iar începând cu 1990 sunt introduse şi unitaţile de scriere. Dezvolate iniţial pentru industria muzicală, CD-urile au fost adaptate şi pentru memorarea datelor prin introducerea standardului Yellow Book pus la punct tot de companiile Sony şi Philips. La mijlocul anilor ’90 este dezvoltată a 2-a generaţie de discuri optice: DVD-urile. Mai exact in 1996 este lansat primul astfel de disc. Iniţial DVD venea de la Digital Video Disc iar apoi redenumit Digital Versatile Disc. Deasemenea acestea au fost folosite la început exclusiv pentru memorarea fisierelor audio şi video. DVD-urile asigură capacitaţi de memorare superioare clasicelor CD. Între 2000 şi 2006 este dezvoltată a 3-a generaţie de discuri optice. Din aceasta categorie au făcut parte discurile Blu-Ray şi cele HD DVD. În cele din urmă discurile Blu-Ray au reuşit să se impună, Toshiba retrăgând oficial de pe piaţă HD DVD pe 19 Februarie 2008. În viitor se profilează apariţia unei a 4-a generaţii de discuri optice.

2. CLASIFICARE

Dupa funcţiile pe care le asigură în calitate de echipamente periferice, unitaţile optice pot fi doar unităţi de intrare atunci când ele sunt capabile doar să citească datele (sunt denumite şi ”readere”, cititoare în limba engleză) sau pot fi unităţi de intrare-ieşire când sunt capabile şi să inscripţioneze CD-uri(se mai numes “writere”, scriitoare sau inscriptoare în limba engleză, sau “burnere”).

Din categoria unităţilor de intrare fac parte unităţile CD-ROM,DVD-ROM,BD-ROM.

Din categoria unităţilor de intrare-ieşire fac parte unităţile: CD-RW, DVD-RW, BD-RW. Există si unităţi combinate (combo) între un CD-RW si un DVD-ROM.

După mediile pe care sunt capabile să le citească sau să le inscriptioneze unităţile optice sunt :

Unităţi care utilizează CD-uri : CD-ROM, CD-RW

Unităţi care utilizează DVD-uri: DVD-ROM, DVD-RW

Unităţi care utilizează discuri Blu-Ray: BD-ROM., BD-RW

Totusi generaţiile mai noi de unităţi optice sunt construite astfel încât suportă medii mai vechi. Astfel o unitate DVD poate citi si dupa caz chiar inscripţiona CD-uri. La fel şi pentru unităţile Blu-Ray.

3. PARTEA HARDWARE

3.1 Ansamblul optic

Cea mai importantă componentă hardware a UOD este ansamblul optic (calea optică). Acesta este constituit dintr-un laser, o lentila pentru ghidarea fascicolului laser, fotodiode care detectează reflexia luminii de pe suprafaţa discului si o oglindă.

Pentru citirea si scrierea datelor unitatea foloseşte un dispozitiv asemănător cu capul de citire-scriere de la HDD sau FDD. În realitate acesta nu este un “cap” propriu-zis care să se mişte pe suprafaţa discului. El este format dintr-o lentilă care se mişcă din interiorul în exteriorul discului, accesând diferite zone ale acestuia. Faptul că discul se invârte este o altă asemănare cu hard-discul. Spre deosebire de acesta, “capul”(lentila) este doar o componentă dintr-un ansamblu mai complex de citire(scriere) a datelor. O alta diferenţă este aceea că unităţile optice pot fi doar unităţi de intrare iar capul va fi utilizat in exclusivitate citirii datelor fiind incapabil să scrie.

Principalii paşi in care se realizează citirea datelor de pe un disc optic sunt

1. Un fascicol laser este emis de o diodă si ţinteşte o oglindă reflectoare. Oglinda face parte din ansmablul capului care se mişcă pe suprafeţa discului.

2. Lumina se reflectă din oglindă şi printr-o lentilă se focalizează pe un punct de pe disc.

3. O anumită cantitate de lumină este reflectată inapoi de pe suprafaţa discului. Cantitatea de lumină reflectată depinde de ce portiune a discului a fost “lovită” pe suprafaţa discului.

4. O serie de oglinzi şi lentile preiau lumina reflectată de pe suprafaţa discului si o direcţionează spre o fotodiodă.

5. De aici energia luminoasă este transformată in energie electrică si transmisă mai departe pentru a fi decodificată. Intensitatea impulsului electric depinde de cantitatea de lumină reflectată de pe suprafaţa discului.