Testul de dizolvare

INTRODUCERE

Testul de dizolvare este cel mai folosit test fizico-chimic în evaluarea calităţii produsului medicamentos, pentru evaluarea corelaţiei in vitro-in vivo sau în unele cazuri ca şi semnal al bioechivalenţei/bioinechivalenţei. În dezvoltarea formulării medicamentelor, este folosit pentru selectarea formulării, optimizării stabilităţii şi parametrilor fizici ai procesului, cunoaşterea influenţei proprietăţilor fizice ale substanţei active, iar în faza de comercializare a produsului, în controlul calităţii pentru verificarea reproductibilităţii cedării in vitro a seriilor lansate pe piaţă.

Sunt testate atât formele farmaceutice cu eliberare imediată: comprimate, tablete, capsule cât şi cele cu eliberare controlată, sau sistemele transdermice, gume de mestecat, tablete masticabile, supozitoare.

Pentru realizare testelor de dizolvare se folosesc aparate diferite, medii de dizolvare diverse şi condiţii de dizolvare diferite. În ultimii ani s-au realizat foarte multe studii pe această temă privind identificarea condiţiilor optime de dizolvare şi găsirii unor medii biorelevante. Mai mult, au fost inventate şi introduse în practică aparate de dizolvare noi sau aparatura cunoscută a suferit diferite modificări/adaptări pentru formele farmaceutice speciale (sisteme transdermice).

Lucrarea este structurată în două părţi, o parte teoretică şi cealaltă practică. Partea teoretică a lucrării de faţă îşi propune realizarea unei sinteze privind aparatura şi mediile care poate fi folosite la realizarea studiilor de dizolvare la ora actuală. Tot în partea generală se prezintă şi utilitatea actuală a testelor de dizolvare şi câteva perspective de viitor privind utilitatea testelor de dizolvare.

Partea teoretică cuprinde şase capitole, fiecare fiind subîmpărţit la rândul său în mai multe subcapitole. Lucrarea începe cu prezentarea aspectelor teoretice privind dizolvarea, viteza de dizolvare şi care sunt factorii ce o influenţează. În cel de-al doilea capitol se prezintă aparatura de dizolvare oficinală în Farmacopeea Română ed. a X-a şi alte farmacopei de circulaţie internaţională Farmacopeea Europeană ed. a V-a, Farmacopeea Americană ediţia 27 şi Farmacopeea Japoneză ed. a XIV-a.

Al treilea capitol aduce în discuţie câteva exemple de medii de dizolvare folosite în practică, printre care şi mediul de dizolvare patentat pentru fenofibrat. Tot aici sunt aduse în discuţie aspecte teoretice privind modul în care se alege mediul de dizolvare şi condiţiile de dizolvare în funcţie de forma farmaceutică şi de substanţă. În penultimul capitol se prezintă importanţa actuală a testelor de dizolvare iar în ultimul capitol sunt prezentate perspectivele de viitor privind utilizarea testelor de dizolvare văzute de diferiţi cercetători şi autorităţi.

Partea specială prezintă rezultatele obţinute la studiul dizolvării in vitro al fenofibratului, substanţă foarte greu solubilă în apă, în diferite medii de dizolvare. Obiectivul acestui studiu experimental a fost compararea profilului de dizolvare a două formulări de capsule cu fenofibrat (care conţin substanţă medicamentoasă micronizată de la producători diferiţi), cu produsul inovator în soluţii de laurilsulfar de sodiu de diferite concentraţii.

I. PARTEA GENERALĂ

1. DIZOLVAREA ŞI VITEZA DE DIZOLVARE

1.1. Scurt istoric

Primele referinţe despre dizolvare pot fi găsite în articolul „Rata de dizolvare a substanţelor solide în propria lor soluţie” redactat de Noyes şi Whitney în 1897. Ei susţin că rata de dizolvare a substanţelor solide este determinată de difuzia unui film foarte subţire de soluţie suprasaturată, ce se formează instantaneu în jurul particulei solide [ ]. Au dezvoltat o formulă matematică corelând rata de dizolvare şi gradientul de solubilitate al solidului. Cele mai moderne expresii ale fenomenului de dizolvare iau în considerare această teorie de bază. Munca lui Noyes şi Whitney, împreună cu studiile ce au urmat în prima parte a secolului XX, au fost bazate în primul rând pe aspectele fizico-chimice ale dizolvării. Cele mai importante investigaţii ce merită recunoscute sunt cele ale lui Nerst şi Brunner în 1904 pentru aplicaţia legii lui Fick, ecuaţia Noyes-Whitney şi Hixon şi Cromwell în 1931 pentru găsirea faimoasei legi a rădăcinii pătrate.