Tipuri de piele

STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE PIELII

Pielea are o structură complexă, fiind alcătuită din 3 straturi: epidermul, dermul şi hipodermul.

Epidermul, stratul exterior, este format la rândul său din mai multe straturi:

- stratul cel mai profund, stratul germinativ sau bazal, este format din celule alungite, de formă cilindrică, care formează prin diviziune continuă alte celule mai noi. Celulele vechi sunt împinse mereu spre suprafaţa pielii, unde formează stratul extern denumit şi strat cornos, care vine în contact cu mediul înconjurător;

- stratul cornos este rezistent la acţiunea factorilor atmosferici, chimici şi mecanici, datorită în special faptului că celulele sale sunt impregnate cu o substanţă numită keratină. Acest strat este într-o continuă descuamare. Celulele moarte se desprind şi cad, fiind înlocuite cu altele noi. În 24 de ore se descuamează între 6 şi 14 g de celule cornoase. Grosimea stratului cornos diferă de la o regiune la alta a corpului (de exemplu, în regiunea tălpilor şi a palmelor el este mult mai gros). 

Sub epiderm se află dermul, strat format din ţesut conjunctiv, în care se găsesc vasele de sânge, terminaţiile nervoase cu care pipăim, simţim temperatura şi durerea, glandele sebacee şi sudoripare, muşchii pielii şi rădăcina firului de păr.

Dermul este alimentat în permanenţă cu sânge şi limfă, care hrănesc celulele pielii. O însuşire importantă a dermului este elasticitatea, graţie căreia pielea se poate întinde şi destinde. Această însuşire scade cu vârsta, favorizând apariţia ridurilor.

După cum s-a arătat, în derm se găsesc şi glandele sudoripare, distribuite şi ele în mod inegal pe suprafaţa pielii. Ele se prezintă sub formă de tuburi care formează în derm un mic ghem, din care porneşte un canal ce se deschide la suprafaţa pielii, prin el eliminându-se sudoarea.

Activitatea glandelor sudoripare este sub influenţa directă a sistemului nervos, fapt care explică transpiraţia abundentă în cazul stărilor emotive. Împreună cu transpiraţia se elimină şi diverse substanţe toxice şi inutile din organism, ceea ce degrevează în oarecare măsură rinichiul. Transpiraţia repetată şi abundentă duce la macerarea, la opărirea pielii, constituind un mediu propice pentru dezvoltarea microbilor şi a ciupercilor patogene. Rezultă că o transpiraţie exagerată poate avea repercusiuni nefavorabile asupra organismului.

În afară de glandele sudoripare, pielea este presărată cu glande sebacee care secretă o grăsime denumită „sebum“. Aceste glande sunt mai numeroase pe faţă, pe aripile nasului, pe bărbie şi pe spate, lipsind pe tălpi şi pe palme. Singura grăsime care unge aceste ultime porţiuni este grăsimea rămasă după evaporarea sudorii.

În decursul vieţii, secreţia glandelor sebacee se modifică simţitor. Activitatea lor este foarte intensă în perioada pubertăţii şi se micşorează treptat, o dată cu îmbătrânirea organismului.

Dedesubtul dermului se găseşte un strat de ţesut conjunctiv, denumit hipoderm, care uneşte pielea de muşchi sau oase. Aici, în ochiurile fibrei conjunctive, se află celule grase care sunt repartizate în mod inegal. Astfel, la nivelul pleoapelor şi al urechilor lipsesc cu desăvârşire, în timp ce pe abdomen, pe sâni sau pe coapse, ele sunt foarte numeroase.

Pe suprafaţa pielii se deschid nenumărate orificii, denumite pori, care sunt de fapt orificiile foliculilor pilosebacei. Foliculul pilosebaceu este alcătuit dintr-un fir de păr învelit în teaca sa, o glandă sebacee şi un mic muşchi anexat la acestea. Porul, denumit “ostium folicular”, reprezintă o înfundătură, ca o pâlnie, greu vizibilă dacă pielea este normală. În cazul unei secreţii excesive, aceste orificii se dilată, dând pielii un aspect inestetic şi poros.

Pielea acoperă corpul în întregime şi se continuă la nivelul gurii, nasului şi al celorlalte orificii naturale cu o pieliţă mai fină, denumită mucoasă.

Pielea are o culoare roz-gălbuie, care variază în funcţie de regiune, grosime, circulaţia sângelui şi cantitatea de pigment. Pigmentul pielii denumit „melanină“ se află în interiorul celulelor din straturile mai adânci ale epidermului şi se prezintă sub formă de granule. Gradul de bronzare a pielii diferă de la om la om, fiind în raport cu rapiditatea formării acestui pigment. Unele persoane, din lipsă de pigment, nu se bronzează de loc.

Pielea îndeplineşte un rol deosebit de important în menţinerea sănătăţii întregului organism. Ea constituie un înveliş protector împotriva contactului cu exteriorul, fiind totodată şi o barieră împotriva microbilor care se găsesc pe suprafaţa sa. Pielea sănătoasă, intactă, curăţată de toate impurităţile, împiedică dezvoltarea microbilor.

O piele normală, sănătoasă, este acidă, având un pH în jurul cifrei de 5-6. O piele al cărei pH este mai mare de 7 este alcalină. Aciditatea pielii constituie un factor de apărare a organismului împotriva infecţiilor, deoarece microbii se dezvoltă în special într-un mediu alcalin. Această reacţie, denumită şi „mantaua acidă “a pielii, se datorează faptului că o dată cu sebumul şi cu sudoarea se elimină şi o serie de acizi graşi.

Îngrijirea raţională a pielii face ca aceasta să fie menţinută în stare de permanentă sănătate. O îngrijire neraţională sau menţinerea pielii în stare de necurăţenie face ca urmele de transpiraţie să se descompună, devenind alcaline. Se creează astfel un mediu propice înmulţirii microbilor şi deci apariţiei micilor infecţii (coşuri, iritaţii etc.). Prin îndepărtarea la timp a sebumului, sudorii, a prafului şi a celulelor moarte, pielea este menţinută suplă şi sănătoasă. De asemenea, dacă integritatea pielii este vătămată prin fisuri, zgârieturi sau diverse leziuni, acestea trebuie dezinfectate pentru a împiedica apariţia infecţiilor.

Pielea nu este însă un simplu înveliş, ci un organ esenţial al organismului. Ea joacă un rol important în menţinerea constantă a temperaturii corpului, rol pe care şi-l îndeplineşte prin glandele sudoripare (evaporarea transpiraţiei produce răcorirea corpului). Pielea apără organismul şi în sensul că nu lasă, datorită impermeabilităţii ei, să se elimine apa, sărurile minerale etc. din interiorul corpului.

Ea este un organ de simţ, datorită terminaţiilor nervoase care recepţionează senzaţiile de durere, căldură, frig, atingere etc. O altă trăsătură caracteristică a pielii este aceea de a răspunde repede la variaţiile de temperatură. Astfel, sub acţiunea frigului, vasele sanguine îşi micşorează calibrul, pielea devine palidă şi transpiraţia scade. Dimpotrivă, sub acţiunea căldurii, vasele se dilată pielea se înroşeşte, transpiraţia se accentuează.

Pielea, ca toate ţesuturile, respiră. Respiraţia cutanată fiind tot atât de necesară vieţii, ca şi respiraţia pulmonară. Este cunoscut faptul că persoanele care prezintă arsuri pe tot corpul îşi pierd viaţa datorită încetării funcţiei respiratorii a pielii. Iată de ce o arsură profundă, dar extinsă pe o suprafaţă mică, este mai puţin periculoasă decât o arsură întinsă, chiar dacă aceasta este superficială.

În concluzie putem afirma că o piele sănătoasă, intactă, constituie o oglindă a sănătăţii întregului organism.