Eticul în Nuvela lui Slavici

INTRODUCERE

Importanţa studierii limbii române în şcoală

Limba română constituie o disciplină de studiu centrală în procesul de învăţămînt. Studiul limbii române are o însemnătate cu totul deosebită în formarea multilaterală a tineretului şcolar. Fără însuşirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluţia intelectuală a elevilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte obiecte de învăţământ, însăşi viaţa şi activitatea socială viitoare. Într-o cugetare de o neasemuită frumuseţe, Lucian Blaga spunea: “Limba este întâiul mare poem al unui popor.”1(Elanul insulei, pag. 251)

Importanţa limbii române ca disciplină şcolară este covărşitoare; prin aceasta se urmăreşte atât cultivarea limbajului oral şi scris al elevilor, cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii materne, cât şi învăţarea unor tehnici de bază ale activităţii intelectuale, cum sunt cititul, scrisul şi exprimarea corectă.

Prin funcţia instrumentală, elevii îşi însuşesc unele tehnici ale muncii intelectuale, care îi conduc spre însuşirea unor deprinderi ce răspund, în ultimă instanţă, unei cerinţe fundamentale a şcolii moderne: a-i învăţa pe elevi să înveţe. Aceasta înseamnă, în primul rând, a-i deprinde să înveţe folosind cartea ca sursă de informare şi formare, iar, pe de altă parte, a le cultiva capacităţile de exprimare corectă, oral şi în scris.

Funcţia instrumentală a limbii române se realizează cu succes pe fondul dobândirii, de către elevi, a unor cunoştinţe care sunt implicate în inseşi tehnicile muncii intelectuale.

Elevii pătrund în mod sistematic, încă din clasa I, la toate activităţile de limba română, în unele din tainele cunoaşterii realităţii înconjurătoare. De aceea, o altă funcţie a limbii române, la ciclul primar, o constituie funcţia informaţională. Valoarea cu totul deosebită a citirii este dată de faptul că, simultan cu învăţarea tehnicilor muncii cu cartea, prin intermediul cărora elevii învaţă cum să înveţe folosind cititul, ca sursă inepuizabilă de informaţii, ei sunt conduşi dincolo de sfera manualelor şcolare şi orientaţi spre lumea fascinantă a cărţii.

Prin întregul său conţinut, în special prin conţinutul textelor de lectură, prin tematica activităţilor de dezvoltare a vorbirii şi de compunere, limba română are o contribuţie remarcabilă la cultivarea unor alese calităţi moral-cetăţeneşti în personalitatea şcolarilor.

Atât funcţia instrumentală, cât şi cea informaţională se realizează cu rezultate bune numai în condiţiile unei susţinute solicitări şi exersări a capacităţii intelectuale a elevilor. De aceea, o altă funcţie a limbii române este funcţia formativ-educativă. Toate activităţile legate de învăţarea citirii şi scrierii, precum şi cele cu privire la dezvoltarea vorbirii angajează procesele de cunoaştere.

În lucrarea „A învăţa să fii”, apărută sub egida UNESCO, Edgar Faure enunţă aceste funcţii astfel:”...a învăţa să înveţi în aşa fel încât să-ţi însuşeşti cunoştinţe noi de-a lungul întregii vieţi; a învăţa să gândeşti liber şi critic; a învăţa să iubeşti lumea şi s-o faci mai umană; a învăţa să te desăvârşeşti în şi prin muncă creatoare”.

Note:

1.Lucian Blaga, Elanul insulei, Editura Dacia, Cluj-Napoca

I

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

ŞI IMPORTANŢA OPEREI LUI SLAVICI

Alegerea acestei teme este consecinţa firească a lecturării operei lui Slavici, fapt ce generează o încântare, o întâlnire cu viaţa din viaţă, structurată în durabilă creaţie.

Opera lui, de un realism robust, popular, viaţă din viaţa adevărată, nu a rămas doar un ilustru capitol de istorie literară, înghesuită în manualele şcolare, sau o arhivă prăfuită, în care mai scormonesc doar „şoarecii de bibliotecă”. Ea nu e doar un document al unor vremuri revolute, nici mărturia moartă a unei anume etape din evoluţi literaturii române. Ea este o realitate vie, organic încorporată în fluxul spiritualităţii noastre, un pisc al geniului creator românesc, exprimat inegalabil prin scriitorii cei mai iluştri ai „Junimii”.

Încărcată de viaţă şi de valori artistice nepieritoare, mereu deschisă unor interpretări noi, creaţie majoră în toată puterea cuvântului, opera lui Ioan Slavici a tăiat cu diamantele ei de colţ de stea zăgazurile vremelniciei, curgând prin vreme ca un izvor de apă vie, din care s-au adăpat toate generaţiile de cititori din ultimele opt decenii. Şi nu numai de cititori obişnuiţi sau de consumatori pasionaţi de literatură, ci şi de cititori-scriitori, de creatori de artă, cărora Slavici le-a deschis drum spre proza modernă, obiectivă şi analistă.

Nu e vorba numai de scriitori ardeleni, precum Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Titus Popovici, Vasile Rebreanu, Radu Ciobanu, Radu Selejan, asupra cărora înrâurirea slaviciană este atât de evidentă, ci de prozatori din toate provinciile româneşti, de cele mai variate orientări estetice, în a căror operă ecourile slaviciene sunt lesne de depistat. Chiar un scriitor de excepţie, un moldovean ca Mihail Sadoveanu îi recunoaşte influenţa şi îl numeşte „bătrânul nostru învăţător”.