Legenda secolelor - Victor Hugo

Legenda secolelor a aparut în trei serii. Prima serie continând 15 cicluri, a fost editata de Hetzel în septembrie 1859. Ea purta subtitlul Istorie –Mici epopei. Cea de-a doua seria a aparut în doua volume la 26 februarie 1877. Ea cuprindea 28 de cicluri. Seria a treia, de fapt un volum complementar, a fost editata în iunie 1883. Cele trei serii au fost apoi reunite în septembrie 1883 în editia definitiva. Ciclurile se succed aici conform unui vag plan cronologic „incomodat si variat de ordinea filosofica”. Structura editiei definitive a fost, în linii mari conceputa de autor si, se pare, amendata de scriitorul Paul Meurice care a început, în 1904 editarea Operelor complete ale lui V. Hugo.

Prima serie a Legendei (1859) nu ne prezinta ca un sinoptic în versuri asupra istoriei universale, ci ca un mozaic epic ce retine „amprentele succesive ale profilului uman”, susceptibile de a configura, gratie unor prelevari ulterioare, întreaga „galerie a medaliei umane”. Privita cu ochii istoricului, fresca umanitatii, desi coerenta în articulatiioe sale majore, apare efectuata de falii esentiale: Grecia clasica nu este reprezentata decât în perioada decadentei, formarea popoarelor moderne nu este amintita, secolul al XVII-lea este abordat sub un aspect militar putin semnificativ, secolul al XVIII-lea si Revolutia franceza nu sunt evocate, etc. Noua serie a Legendei secolelor din 1887 remediaza câteva din aceste lacune. Firul epic a noii serii este însa mai diluat: între 1860 si 1875, creatia romanesca a oferit o tribuna ideilor istorice si social-politice ale lui Hugo. De aceea, în noua serie epica a Legendei secolelor se vor investi cu precadere preocuparile filosofice ale poetului: Cele sapte minuni ale lumii si Epopeea viermelui aduc operei un complement metafizic de mare saturatie, cu riscul de a perturba din nou ordinea cronologica a frescei, deja amenintata prin includerea unor piese de inspiratie personala sau de coloratura satirica. Acest defect de compozitie se va accentua în Volumul complementar din 1883. în fine, reunirea celor trei serii în editia definitiva a alterat iremediabil planul initial în favoarea unei arhitecturi baroce ce mizeaza pe alternanta constatarii istorice si a reflectiei filosofice. Se poate observa alternanta poemelor lungi cu cele scurte, a subiectelor istorice cu cele atemporale, a atitudinii epice cu confesiunea lirica sau virulenta sarcastica deranjeaza continuitatea istorica a Legendei secolelor, dar îi confera în schimb o varietate stilistica reconfortanta.

Hugo construieste o trilogie în care Legenda secolelor este flancata de doua poeme vizionare ce îi servesc drept „început” (Dumnezeu) si drept „deznodamânt” (Sfârsitul Satanei). Aceasta trilogie anuntata de prima prefata a Legendei secolelor desfasoara analitic „o singura problema: cea a Fiintei sub tripla sa înfatisare: Umanitatea, Raul si Infinitul; progresivul, relativul si absolutul”. Cantonata în strofele Legendei secolelor, epopeea umanitatii nu dezvaluie decât dimensiunea procesului istoric, a progresivului, care prin însasi definitia sa, cere o punere în perspectiva, o raportare cauzala la un absolut de gândire si de aspiratie. Astfel, pornind de la planul biblic si întorcându-se la acesta, între viziunea paradisului si anxietatea judecatii de apoi.

Legenda secolelor poate fi considerat un poem sociogonic politizat. El ofera în conceptia lui Hugo o viziune completa a evolutiei omului pe 3 coordonate:

- Biblica, realizata în prima parte ( De la Eva la Isus )

- Mitologica, desfasurata în partea a doua ( Gigantii si zeii )

- Istorico-politica, desfasurata în ciclul Dupa zei, regii

În constructia poemului remarcam o licenta poetica: situarea nivelului mitologic dupa etapa biblica.

Cea mai ampla parte a poemului este cea de-a treia si aici ideile cele mai importante care explica evolutia omenirii sunt: revolutia, progresul si libertatea. În esenta poemul este optimist, bazat pe încrederea în progres. Legenda secolelor ar fi pentru Hugo echivalentul în poezie al romanului Mizerabilii. Hugo a spus ca daca Mizerabilii prezinta ascensiunea si izbavirea unui singur om, Legenda secolelor prezinta ascensiunea si izbavirea întregii umanitati. Hugo se apropie de ideea unei epopei istorico-filosofice chemata sa înfatiseze „ascensiunea spre lumina” a speciei umane „considerate ca un sg individ colectiv”(Prefata din 1859 a Legendei secolelor).

Posibilitatea progresului este întemeiata pe caracterul relativ, accidental, al raului si, implicit, pe realitatea eficace a binelui. Toata încrederea poetului se învesteste în om, în facultatea sa aradoxala e a afirma negând, de a-si aseza victoriile pe adversitati învinse, rasturnând fatalitatea în libertate. Chiar si homo faber are darul de a-si construi „un punct de sprijin” din tot ceea ce îl striveste. Dupa cum el a subjugat focul si fierul, el va reusi sa îmblânzeasca fortele cosmice, sa se rupa din chingile materiei, ridicându-se la demnitatea prometeica a „uzurpatorului sacru”, perfect înarmat de data aceasta, din punct de vedere tehnic si filosofic, pentru a evita caderea si a dezamorsa ostilitatea universului. Desi continuu, progresul îsi are pasajele sale subterane si rascrucile sale, momentele de salt, de inaugurare a unei noi calitati. Aceste momente, Hugo le identifica revolutiilor. Printre revolutii, poetul privilegiaza pe cea de la 1789, menita a deschide o noua era morala. Este surprinzator faptul ca Hugo nu a rezervat acestei raspântii decât consideratii tangentiale, deoarece în Sfârsitul Satanei, caderea Bastiliei este contemporana cu naruirea citadelei raului. Resorbtia raului ar trebui, deci, sa apara ca o consecinta a Revolutiei franceze. Dar dupa cum poetul nu a descris momentul caderii, tot astfel disparitia istorica a raului, dupa 1789, este abia enuntata si ramâne în faza de proiect.

De la Eva la Isus – prezinta formarea valorilor umane din protoistorie pâna la începutul crestinismului.