Aripile ca simbol al optimismului în Lacrimi și sfinți

„Cioran este imposibil de definit ca o măsură comună el nu este nici poet, nici filosof deşi până la un punct este şi una şi alta.”

Cioran socoate „Lacrimi şi Sfinţi” ca fiind cea mai bună carte „pe care am scris-o în româneşte.” A compus-o tocmai în anul profesoratului braşovean, când nefericit şi excesiv, ar fi aderat chiar şi la o sectă religioasă şi morbidă, dar s-a milţumit cu fascinaţia Teresei de Avila şi a altor sfinţi, înţelegând apoi că „nu voi aparţine niciodată comunităţii credincioşilor.”

La o lectură mai avizată se poate observa că Cioran se pronunţă de cele mai multe ori într-o manieră pozitivă, câteodată chiar sublimă în căutarea lui Dumnezeu prin sfinţi. „Este vorba de căutarea propriei persoane, de o cunoaştere prin inimă.”

Vom încerca să decoperim optimismul lui Cioran şi modalitatea optimistă de a vedea altfel lucrurile. Am ales ca simbol al acestui motiv „aripile” cu toate semnificaţiile prezente în text şi mijloacele de realizare a acestor semnificaţii. Prima semnificaţie care ne vine în minte când ne gândim la aripi este avântul, adică despovărarea , simbol al dematerializării, al eliberării sufletului sau spiritului, de trecere la corpul subtil. Se spune că „atât elanul sufletului, cât şi cel al „şamanului” constituie una şi aceeaşi aventură, subînţelegând deopotrivă descătuşarea de sub apăsarea terestră: ceea ce esoterismul alchimic exprima prin imaginea vulturului devorând leul.” În orice tradiţie aripile nu se iau, se cuceresc, cu preţul unei educaţii inţiatice şi purificatoare, adeseori lungă şi primejdioasă.

Avântul în zbor se referă întotdeauna la suflet în aspiraţia sa către o stare supraindividuală. Avântul, ieşirea din trup, se face prin coroana capului.

Cioran are talentul de a asocia uneori imaginilor ce deţin prin excelenţă o semnificaţie, un alt sens, uneori total opus. Un exemplu concret este asocierea lacrimei care este un simbol al deznădejdii, al căderii, cu ascensiunea. „Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pământ...Toate apucă pe căi necunocute nouă în sus.” Vorbind despre muzica lui Bach, Cioran ne oferă o imagine în care lacrimile formează legătura între pământ şi cer. La Bach nu există sentiment ci doar lumea şi Dumnezeu legaţi printr-o scară de lacrimi pe care urcă alte lacrimi. „Metafora scară de lacrimi este importantă pentru că ea asociază lacrimile, de obicei simbol al suferinţei, scării, un simbol ascensional prin excelenţă.” Există o formă ascensională a suferinţei transpusă într-o expresie metaforică concretizată în muzica lui Bach. La Cioran întâlnim o simbioză între muzică şi starea psihică a autorului care este reprezentată la Cioran în emoţia artistică şi metafizica spiritului. Întrezărim o aprigă dorinţă de a crede în Dumnezeu. Andrei Pleşu în cartea sa Despre îngeri consideră muzica nu un element colateral al lumii ci modul ei de a fi, iar îngerii aceşti „martori ai dimineţii lumii” ştiu că perfecţiunea cosmică e de natură muzicală. La Cioran acestea exprimă elevaţia spre sublim, elanul pentru a depăşi condiţia umană. Ele constituie atributul caracteristic al fiinţei divinizate şi al accesului său spre regiunile uraniene. Prin adăugirea aripilor la anumite figuri, simbolul lor se modifică. „Poeţii îţi inspiră regrete absurde şi monstruoase: îţi pare rău, citindu-i, că nu eşti un câine cu aripi de înger ca să veghezi asasin muritorii.” Aici aripile de înger sunt atribuite câinelui celest care este simbolul devotamentului, al supunerii. Le chien celeste este reprezentat de acest Diogene modern.

Aripile apar si ca simbol al facultatii cunoaşterii şi al adevărului creştin. Acela care decodifică lumea are aripi. La Cioran păcatul capital al cunoaşterii este că a început să vadă dincolo de lume, adică dincolo de rezistenţele creierului până la neînţeles. Pentru că inteligenţa ete cea mai iute pasăre, de aceea şi îngerii sunt înaripaţi. Apare aici ideea de îngeri căzuţi, cei care gândec, cei care pun la îndoială şi prin trufia lor e cred egali cu Dumnezeu. „Îngerii văd totul dar nu ştiu nimic. Nişte analfabeţi ai perfecţiunii ai perfecţiunii. N-au avut nici măcar curiozitatea să asculte tentaţiile şarpelui sau să-l întrebe pe Adam de cauzele eliminării sale.” Iar ca simbol al cunoaşterii îngerii devin marcă a suferinţei. Faptul că trăiesc dincolo de soare îi face reci în sensul depăşirii patimei au spaimei. Prin cunoaşterea de sine, Cioran afirmă o experienţă a plânului. „Ei (n.r. sfinţii) nu par a fi decât îngeri care au cunoscut durerea şi, ca atare, cunoaşterea.” Sfinţii sunt întotdeauna asistaţi de îngeri.

În tradiţia creştină, aripile înseamnă mişcarea aeriană, uşoară şi simbolizează spiritul, pneuma. În Biblie, ele sunt un simbol constant al spiritualităţii sau al spiritualizării făpturilor care le deţin, fie că au o figură umană sau o formă animală. Ele privesc divinitatea şi tot ce se poate apropia de ea ca urmare a unei transfigurări. Prin natura ei, forţa aripilor constă în puterea de a înălţa şi de a conduce ceea ce este greu spre înalt, acolo unde sălăjluiesc zeii. Din toate lucrurile ce ţin de trup, aripile se află cel mai aproape de ideea de divinitate.