Atitudinea și Valoarea Estetică

În prima parte a lucrării ne propunem definirea şi plasarea valorii estetice în contextul general al teoriei valorilor, identificarea specificului valorii estetice în raport cu celelalte valori umane, precum şi delimitarea precisă a caracteristicilor valorii estetice faţă de valoarea artistică, pentru a evita confuzia dintre ele. În partea a doua a lucrării, vom caracteriza atitudinea estetică şi vom surprinde relaţiile acesteia cu alte atitudini umane. Analiza atitudinii estetice va urmări trei niveluri sau trei planuri: atitudinea contemplatorului, atitudinea creatorului şi cea a interpretului. Întreaga analiză va urmări delimitarea strictă de estetism, ca atitudine interpretativă unilaterală.

Condiţia primordială a întregii existenţe constă în activitatea specific omenească de creare, cunoaştere şi receptare a valorilor. Forma supremă de obiectivare a esenţei umane, actul producerii şi transmiterii valorilor marchează împlinirea deplină a forţelor demiurgice ale omului, realizarea posibilităţilor sale mrreu sporite de stăpânire şi transformare a naturii. Valorile măsoară nivelurile de civilizaţie ale societăţii, dimensionează capacităţile creatoare ale omului, dau sens şi finalitate acţiunilor sale, concretizând în realitatea practică scopurile, intenţiile, proiectele, dorinţele şi idealurile prezente în orice tip de atitudine umană.

Valorile îşi au originea în procesul muncii, în acţiunea social-istorică de procurare a celor necesare traiului, de umanizare a mediului înconjurător. Adăugând calităţilor primare(mecanice, fizice, chimice, biologice) ale lucrurilor existente obiectiv, concret, neutru, o parte tot mai însemnată de creativitate, omul a reuşit să-şi făurească un cadru existenţial nou, populat de bunuri înnobilate cu însuşiri suplimentare, de largă semnificaţie, purtătorae de valori capabile să satisfacă cerinţele comunităţii umane, să asigure mersul ascendent al societăţii. Existenţa valorii este, astfel, condiţiontă de prezenţa concomitentă a obiectului valorizat, cu suma însuşirilor ce-i aparţin intrinsec, şi a subiectului în stare să le preţuiască, folosindu-le potrivit multiplelor sale nevoi. „Valoarea nu e un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relaţie funcţională a amândurora. Prin urmare, în feniomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul şi obiectul. Subiectul valori este persoana, iar obiectul e lucrul” .(P. Andrei)

Fenomene relaţionale, valorile nu există în sine şi nici pentrzu sine, nereducându-se, ca atare, nici la substanţialitate ontologică a lumii sensibile, nici la idealitatea trăirilor subiective, ci fiinţează ca unitate a amândurora, ca simbioză a veva preţuit da către cineva apt să poată aprecia. Esenţa referenţială a valorii se distinge atăt pe planul valorificării elemerntelor naturale preumane, căt şi în sfera estimării bunurilor create de mintea şi mâna omului.

„Valorile reprezintă sinteze sublimate ale calităţilor şi însuşirilor subiectului uman răsfrâte asupra lucrurilor şi bunurilor, cu care se află în permanente raporturi pe temeiurile furnizate de proprietăţile caracteristice de care dispun obiectele şi fenomenele înseşi; în ele subiectivitatea s-a transformat în obiectivitate.”

Registrul valorilor cuprinde practic întreaga existenţă, ceea ce impune clasificarea lor cât mai riguroasă. Criteriile şi perspectivele de selectare, ordonare şi ierarhizare axiologică au evoluat în timp şi spaţiu, dispunându-şi întâietatea, complrtându-se ori negându-se reciproc.

Departajarea generală în valori materiale şi valori spirituale, aproape unanim accceptată, asuscitat îndelungi dispute şi contestări pe planul relaţiilor şi influenţelor dintre ele. Numeroase şcoli şi orientări au susţinut că valorile emană de la un subiect transendental(fenomenologia), că simbolizează libertatea absolută (existenţalialismul), că provin din trăiri refulate în inconştient, atemporale (psihanaliza), sau că indică un „comportament preferenţial”, o atitudine specială.

Viziunile relaţioniste au evidenţiat dependenţa valorilor de primordialitatea celor economice, sociale, dar şi relativa lor autonomie, inclusiv a celor artistice şi estetice.

La fel de discutată s-a dovedit şi clasificarea valorilor după obiectul, respectiv domeniul fiinţării lor, în valori politice, filosofice, ştiinţifice, etice, estetice, sub raportul corelaţiilor reciproce, al faptului că deşi distincte, cu individualitate şi funcţionalitate ireductibile, valorile formează o suită neîntreruptă de interacţiuni şi intercondiţionări. Estetismul, bunăoară propovăduia o detaşare absolută a artei, contrapunând-o – ca realizare şi însemnătate - celorlalte valori, operaţie prin care” înseşi valorile estetice par înjosite” .(T. Vianu)

Estetica subliniază astăzi unitatea şi strânsa conlucrare a tuturor valorilor, legăturile indisolubile dintre ele, fără a le ignora specificitatea, determinată de faptul că fiecare specie de valori răspunde anumitor cerinţe ale omului.

Clasificările de genul: valori ideale, care anticipează o realizare umană şi valori reale, concretizări ale activităţii creatoare; sau valori ale lucrurilor şi valori ale persoanelor; valori individuale sau socio-culturale; valori relative sau valori absolute; valori subiective sau valori obiective; pozitive sau negative; valori fundamentale sau valori derivate, alături de multe altele, sugerează complexitatea axiologiei , ca disciplină filosofică şi multitudunea punctelor de referinţă în încercările de clasificare a valorilor. Enumerarea trebuie completată cu împărţirea în valori mijloc şi valori scop, respectuiv, în valori dorite pentru serviciul ce-l pot aduce în dobândirea altora şi valori permanente, precum adevărul, binele, frumosul, ce se regăsesc pe parcursul întregii istorii şi asigură dimensiunile fundamentale ale civilizaţiei, coordonatele de durată ale omenirii.

Sistemul axiologic, ca ansamblu de ordonări şi ierarhizări, de norme şi interrelaţii, deşi comportă unele priorităţi temporare, se poate alcătui numai în interiorul aceleiaşi clase de valori, deoarece originalitatea şi ireductibilitatea valorilor nu admite superiorităţi de rang. Între valoare şi non-valoare se cuprinde o întreagă gamă de „valori estetice mai înalte sau mai joase” , de la strălucirea capodoperei până la vecinătatea eşecului.