Emil Cioran

Emil Cioran

Nascut la 8 aprilie 1911 la Rasinari, ca cel de-al doilea fiu al preotului Emilian, Emil Cioran frecventeaza începând din 1921 Liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, oras în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 si 1932 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti iar începând din ultimul an începe sa publice articole în periodicele "Calendarul", "Gândirea", "Vremea", "Azi". Îsi încheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra intuitionismului bergsonian, iar în acelasi an (1932) se înscrie la doctorat, sperând sa obtina o bursa pentru Franta sau Germania. În 1934 îi apare prima carte, "Pe culmile disperarii", pentru care i se confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica înca patru carti în tara, înainte sa se stabileasca definitiv în Franta. Între 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reîntors în tara, ocupa vreme de un an postul de profesor de filosofie la Liceul Andrei Saguna din Brasov iar în anul urmator, 1937, pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din Bucuresti, bursa care i se va prelungi pâna în 1944. În 1940 începe sa scrie "Îndreptar patimas", ultima sa carte în limba româna, a carei varianta definitiva va fi încheiata în 1945, an în care se stabileste definitiv în Franta. Dupa 1945 începe sa scrie în limba franceza, iar în 1949 îi apare la Editura Gallimard prima carte, "Précis de décomposition"; îi vor urma, pâna în 1987, înca noua, publicate la aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se confera în anul 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Saint-Beuve, Combat, Nimier). Se stinge din viata la Paris în 1995.

"Aveam saptesprezece ani si credeam în filosofie. Tot ce nu avea legatura cu ea mi se parea pacat sau abjectie"(2, pag.248) marturiseste Emil Cioran la începutul unui capitol din "Tratatul de descompunere", scris la 38 de ani. Mirat de lumea care i se asternea vederii, se abandoneaza filosofiei, cu toate ca o considera impersonala, ca neexprimând nici autenticitatea filosofului, a gânditorului, nici ritmul fiintei umane. Filosofia ca neliniste impersonala este solutia tuturor celor care fug si se ascund de exuberanta vietii, viata nu se poate evita prin explicatii, prin filosofari; viata trebuie traita, îndurata, iubita sau urâta, adorata sau temuta, într-un amestec alternant de fericire sau oroare dat de însusi ritmul fiintei, de toate oscilatiile si disonantele acesteia. Filosoful nu risca nimic, rostul lui este sa exprime gânduri, rod al ratiunii, care însa nu egaleaza maretia vietii descrisa prin muzica, literatura, poezie; universul se descrie, nu se discuta. Problemele adevarate ale vietii încep acolo unde filosofia, prin ratiune, abdica în fata Necunoscutului, a imprevizibilului, a dezastrului. Filosofia este zadarnica, definitiile date de ea sunt numai o fatada, un rezultat al disperarii omului în fata neantului. Lucrurile sunt înselatoare pentru ca sunt raportate ori la simturi, care pot sa fie iluzorii, ori la ratiune, care prin logica interna poate da gres, conceptele pe care le foloseste nefiind operante.

Filosofia are însa unele particularitati care-i dovedesc atât eficienta cât si limitele; meritul ei este de a surprinde numai generalul din lucruri iar limitarea se reduce la individual. Ceea ce filosoful exprima este individualul; necesitatea cunoasterii generalului, ca mod de functionare al socialului fiind singurul scop onest al filosofiei. Îndreptata catre general, filosofia ar putea da un sens comun teoriei si practicii, muncii fizice si celei intelectuale. Existenta, redusa la esenta ei, este aceeasi din toate timpurile iar rezultatele stiintelor nu ar putea modifica pozitia metafizica a omului, profunzimea exprimarii trairilor si a filosofarii fiind  dupa Cioran  independenta de eruditie. Revelatiile vremurilor trecute sunt traduse pe alte planuri de gândire, intuitiile originare sunt exploatate prin mijlocirea ultimelor cuceriri ale gândirii. Ca scop al filosofarii, totul pare nimicnicie si vânare de vânt, viata parând o lâncezeala între clar si obscur, destinul  în calitate de carnaval temporal  implacabil ca un epitaf: totul ar dovedi nimicnicia omului. Urând josnicia lumii existente, Cioran îsi marturiseste asteptarea pentru un nou univers într-o stare în care existenta si non-existenta îi sunt egale si asemenea.

Omul este nefericit sau ipocrit:

" Daca sunt oameni fericiti pe acest pamânt, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar în strada sa-si strige bucuria în tipete nebune si neîncetate?... Daca exista fericire în lume, ea trebuie comunicata." (1, pag.171).