Filosofia Grecească

1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Filosofia grecească n-a apărut dintr-o dată deplin formată, precum Atena, complet echipată de război, din capul lui Zeus, ci a fost precedată şi pregătită de o experienţă de gândire imemorială, ce se confundă practic cu etnogeneza grecească. Şi ea, asemenea întregii culturi şi civilizaţii a căror expresie emblematică este, a fost adesea considerată în posteritate o enigmă sau un miracol, dar, asemenea lor, a avut o serie de premise care au făcut-o posibilă. Ceea ce se va numi mai târziu filosofie nu a fost la origini o formă de gândire distinctă şi bine articulată, ci s-a constituit treptat, pe măsura emancipării spiritului grecesc de formele de gândire tradiţionale.

Deşi termenul filosofie a apărut din secolul al VI-lea î.Hr., fiind atribuit fie lui Pythagoras, fie lui Heraclit din Efes, abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Platon şi Aristotel îl vor consacra definitiv. Filosofia grecească îşi are rădăcinile în străvechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizaţiei greceşti. La începuturi filosofia nu-şi punea probleme noi, ci le găsea în cultura timpului său, dar le oferea răspunsuri ce se îndepărtau tot mai mult de reprezentarea mitică a lumii.

În lucrarea Aspecte ale mitului Mircea Eliade propune o definiţie a mitului, despre care afirmă că i se pare „cea mai puţin imperfectă, întrucât este cea mai lungă”. El semnalează dificultatea definirii mitului datorită complexităţii şi bogăţiei încărcăturii sale spirituale: „mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începutului; altfel spus, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, cosmosul, fie de o insulă, o comportare umană, o instituţie; e aşadar întotdeauna povestea unei faceri; ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început sa fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ce s-a întâmplat realmente, despre ce s-a întâmplat deplin. Personajele mitului sunt fiinţe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor…” Mitul are o anumită raţionalitate, în pofida faptului că evenimentele pe care le narează sunt plasate într-un context fantastic. El răspunde nevoii omului de înţelegere a lumii, chiar dacă o face într-o modalitate transfigurată poetic. Tocmai această raţionalitate a mitului era avută în vedere de Aristotel în Metafizica, atunci când afirma că: „şi iubitorul de mituri este într-un fel un iubitor de înţelepciune („filosofus”) căci mitul a fost creat pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor”.

Nucleul mitologiei greceşti este reprezentat de miturile teogonice, adică de miturile ce relatează naşterea generaţilor succesive de zei şi conflictele dintre ei, proces încheiat prin victoria lui Zeus asupra forţelor divine mai vechi, victorie prin care a fost instaurată actuala ordine a lumii.

O particularitate a culturii greceşti, esenţială pentru naşterea filosofiei, este reprezentată de faptul că spre sfârşitul epocii obscure se înregistrează o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii, care, fără a fi încă filosofie, reprezintă un pas decisiv spre ea. Majoritatea istoricilor filosofiei preferă pentru denumirea acestei etape prealabile naşterii filosofiei termenul protofilosofie (termen format cu ajutorul prefixului de origine grecească protos – „primul”, „cel dintâi”) termenului prefilosofie (format cu ajutorul latinescului pre – „anterior”, „înainte de”), pentru a sugera faptul că această etapă nu este doar anterioară naşterii filosofiei, ci întruchipează şi o primă întruchipare, evident încă rudimentară şi confuză, a acesteia. Protofilosofia reprezintă deci termenul mediu ce leagă mitologia propriu-zisă (pentru denumirea căreia este potrivit şi termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisă şi evidenţiază complexitatea şi caracterul procesual al genezei filosofiei.

Cele mai semnificative forme ale protofilosofiei greceşti sunt : poemele homerice, creaţia lui Hesiod şi orfismul.

2. POEMELE HOMERICE

Poemele homerice sunt cea mai veche mărturie a culturii culte greceşti şi occidentale care ne-a parvenit. Ele cuprind un corpus de legende reunite în doua epopei de excepţională valoare artistică: Iliada şi Odiseea. Ele au fost considerate din vremuri străvechi a întruchipa suma artei, religiei, moralei şi înţelepciunii greceşti şi s-au bucurat în întreaga lume grecească antică de o autoritate comparabilă cu cea a Bibliei din era creştină (comparabilă, dar nu identică din moment ce filosofi ca Heraclit din Efes, Xenoafan din Colofon şi Platon, nu numai că s-au îndoit de această autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverenţioşi faţă de ea). Tradiţia antică a atribuit cele două epopei poetului orb Homer, dar informaţiile despre personalitatea şi creaţia sa sunt vagi, incerte si contradictorii.

Problema homerică

Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea şi opera lui Homer, în epoca modernă s-a constituit aşa-numita „problemă homerică”, cu antecedente încă în antichitatea grecească, ce reuneşte o suită de întrebări ale căror răspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. Iată câteva dintre ele:

• Dacă Homer a existat într-adevăr sau este numai un personaj legendar? Au fost formulate răspunsuri şi teorii, mai mult sau mai puţin convingătoare, în favoarea ambelor răspunsuri. În antichitatea grecească nu mai puţin de şapte cetăţi, printre care şi Atena, îşi disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna şi Chios.