Metafizică

Se pastreaza inca numele de metafizica – desi oarecare discret il inconjoara – pentru acele speculatii ale gandirii, care nazuiesc sa patrunda izvoarele supreme ale universului si sa determine legile fundamentale ale dezvoltarii lui. Operele metafizice nu pot fi decat lucrari de imaginatie, in cel mai bun caz de valoare literara, fara sa poata revendica vreodata pretentii stiintifice serioase. Cercetarea metafizica este o adanca trebuinta a sufletului vom trece cu vederea faptul, netagaduit de altfel, ca ea ramane in orice caz o inclinatie puternica a naturilor romantice, fata de care problemele metafizice exercita o atractie similara cu aceea a noptilor cu luna sau a vechilor castelede pe varfuri de stanci.

Si totusi exista o metafizica sau, mai potrivit, o logica, un program, un limbaj care sunt, trebuie sa fie, ale oricarei incercari din orice situare ce se vrea in metafizica.De regula nu sunt doua metafizici in acelasi proiect si totodata in aceasi demnitate valorica.

Trebuinta de metafizica rezulta atat dintr-o nesecitate teoretica cat si dintr-o trebuinta practica.Necesitatea teoreticase traduce prin trebuinta de catre unitate.Inboldul sufletesc al metafizicii este deci identic cu acela din care s-au nascut toate stiintele si scopul ei e sa infaptuiasca in parte. Si fiindca am spus ca trebuinta metafizica apartine si mintilor ramase straine din cultura stiintifica, e bine sa amintim ca omul cat de simplu, cat de legat de preocupari marunte si cat de tintuit intr-o raza limitata, privind cerul si pamantul si cercetand involuntar zarile indepartate, tot va cauta si el o intelegere de ansamblu, indiferent de forma in care se va multumi sa o aiba.

Afara de straduinta teoretica, ceea ce imboldeste catre o conceptie metafizica este si activitatea practica. Omul isi da seama im mod natural ca toata conduita lui se poate schimba dupa cum universul este, in sine, bun sau rau, dupa cum are sau nu are un scop, dupa cum e un mecanism sau orb sau are un stapan carmuitor. Aceasta atarnare a conduiteisale de natura si valoarea lumii inconjuratoare , il impinge pe fiecare sa speculeze cu mijloace oricat de putine asupra rostului acestei lumi, sa aiba o metafizica asadar. Omul simplu nu se deosebeste in aceasta privinta de acel instruit, si o dovada a amestecului metafizicii in conduita practica a marii multimi e, de exemplu, la ce se spune ori la ce se infaptuieste. In genere insa omul e animal metafizic si e de semnalat, fapt caracteristic, ca multi adepti ai pozitivismului au facut metafizica oculta si s-au supus consemnului doctrinei intr-un chip cu totul relativ…

Oricat de inaccesibile ar fi adevarurile cautate, tot se vor intrezari mai clar si iti vor aparea mai just, inaltandu-te pe umerii tuturor cunostintelor stiintifice, coordonate laolalta, si servindu-te de un bun aparat de exploratie, decat redus la ajutorul unor stari fugitive, a unor cunostinte fragmentare si a unei metode nesigure, ceea ce alcatuieste indeobste bagajul spiritual al celor mai multi. Neaparat ca pozitivistii combat metafizica nu fara argumente si fara motive importante. Asa ei releva bunaoara neajunsurile pe care le-au casunat in multe randuri speculatiile metafizicii, cercetarilor de stiinta pozitiva. Doctrinele metafizice nu erau decat un manunchi de idei preconcepute, care impiedicau exacta constatare a faptelor si inabuseau adevaratele marturii ale acestora. Daca speculatia metafizica a daunat uneori stiintelor pozitive, cume cazul de pilda cu filosofia Hegeliana, aceasta fiindca in loc sa purceada din fapte, venea sa impuna si sa constranga faptele. Asadar nu atta fiindca era metafizica, ci pentru ca era o metafizica gresita. Ideea eronata este vrajmasa ideii exacte,dar nu orice eroare are caracter metafizic, dupa cum nici orice metafizica nu urmeaza sa fie eronata. Nu este deci corect a se pune totalitatea erorilor care au stanjenit mersul stiintei in socoteala metafizicii si a face cu aceasta din metafizica o faza mai primitiva a cugetarii, menita a fi inlocuita cu vremea de stiinta pozitiva. Aceasta conceptie pe care a sustinut-o mai cu relief ca altii Auguste Comte, nu poate sa stea in picioare. Daca s-ar putea sustine o alta idee a filosofului francez care a afirmat totodata ca metafizica reprezinta la randul sau o forma mai avansata a conceptiilor religioase si ca odata cu progresul cugetarii, metafizica inlocuieste teologia, daca se mai poate sustine aceasta, intrucat metafizica isi insuseste obiectul de cercetare al teologiei in nici un caz nu se poate crede ca stiintele pozitive vor inlocui metafizica, intrucatobiectul acesteia ramane in afara de tinutul stiintelor pozitive.

Adeversarii metafizicii s-ar putea imparti in doua categorii: acei care considera problemele ei ca o inventie de lucruri inexistente si altii care le socotesc reale, dar depasind puterile spiritului nostru. Nu putem insa trece cu vederea un argument al adversarilor de a doua categorie, desigur cel mai serios din toate cate s-au adus. Anume: Existenta limitelor puterii noastre de a cunoaste. Cand e vorba de semnalarea limitelor si a consecintei limitelor, pozitivistii pot invoca si chiar invoaca autoritati in afara de scoala lor si in primul rand pe aceea foarte mare a lui Kant. Ca in foarte multe alte chestiuni filosofice Kant a fost si in privinta limitelor un inovator. Nu doar ca ar fi fost cel dintai care sa fi semnalat adevarul ca mintea noastra nu are puterea de a cunoaste toate si de a patrunde tot. Caracterul limitat al priceperii noastre, cu toata confidenta superba a celor mai vechi sisteme de cugetare, nu a fost un lucru simtit de la inceput si inteles din primul moment.Si nu numai de spirite meditative, dar si de altele mai putin. Meritul lui Kant a fost de a aduce problemei un grad superior de precizie, de a fi cauta sa determine mai limprede ce se poate si ce caracter are ceea ce se poate sti, sporindu-se, printr-o astfel de delimitare, puterile de lucru si de infaptuire ale unui cuget care se cunoaste pe sine.