Principiile Economiei Politice și ale Impunerii - Recenzie

David Ricardo (1772-1823) s-a nascut la Londra la 18 aprilie. El s-a remarcat atat prin activitatea teoretica de analiza si fundamentare a unor probleme de baza ale stiintei economice, cat si prin cea practica, desfasurata ca agent de bursa si apoi membru in Camera Comunelor, unde a fost initiatorul si sustinatorul unor legi de aparare si promovare a intereselor intreprinzatorilor industriali (cum ar fi problema cerealelor si problemele monetare ). In 1817, Ricardo a publicat la Londra principala sa lucrare: “Principiile economiei politice si ale impunerii”.

Teoria valorii

Desi Ricardo afirma in prefata lucrarii sale ca multe adevaruri esentiale nu pot fi descoperite decat dupa ce s-a inteles foarte bine subiectul rentei, “Principiile” se deschid nu cu renta, ci cu capitolul despre valoare.

Pornind de la dublul sens atribuit de Adam Smith notiunii de valoare – valoarea de utilitate sau de intrebuintare si valoarea de schimb – Ricardo precizeaza ca masura valorii de schimb nu e utilitatea (desi aceasta e o premisa esentiala pentru existent valorii), ci cantitatea de munca si raritatea bunurilor. Cu alte cuvinte, pentru ca bunurile-marfa sa poata fi schimbate sau vandute pe piata, ele trebuie sa fie utile pentru cumparator, dar marimea valorii lor de schimb nu e data de utilitatea, ci de raritatea si de cantitatea de munca necesara pentru producerea lor. Totodata, el inlatura ambiguitatea lui Adam Smith, care determina valoarea unei marfi fie prin munca depusa pentru producerea ei, fie prin munca cuprinsa in marfa cu care se schimba, subliniind ca valoarea unui bun depinde de cantitatea relativa de munca necesara pentru a-l produce, si nu de suma mai mare sau mai mica platita pentru acea munca.

Aderand la teoria obiectiva a valorii si ducand-o mai departe, Ricardo a impartit bunurile in doua categorii:

a) bunuri rare, a caror cantitate depinde de imprejurari esentiale fiind unicate sau foarte limitate;

b) bunuri reprobuctibile, al caror volum poate fi marit prin activitate umana.

La primele, valoarea e data de puterea de cumparare a consumatorului, la cea de-a doua categorie, de cantitatea de munca necesara.

In cele sapte sectiuni ale capitolului despre valoare (cap. I), abordeaza intr-o conceptie unitara multiple aspecte ale valorii, care cuprinde nu numai munca depusa direct pentru producerea bunurilor, ci si pe cea prestata pentru obtinerea instrumentelor, uneltelor necesare, dar nu e influentata de proportia impartirii ei intre salariu si profit. Aceste sectiuni trebuie correlate si cu cele spuse in capitolul XX, in care Ricardo se ocupa de relatia dintre valoare si bogatie. Analiza din acest capitol e deosebit de importanta si de actuala, deoarece confundarea valorii cu bogatia a generat multe confuzii in stiinta economica. Ricardo le delimiteaza clar prin aceea ca valoarea nu depinde de abundenta, ci de greutatea sau usurinta cu care se produc bunurile. Munca unui milion de oameni in fabrica va produce intotdeauna aceeasi valoare, dar nu si aceeasi bogatie.

Singura cauza a modificarii valorii consta in cantitatea mai mare sau mai mica de munca incorporata in marfuri, daca suntem de acord ca toate marfurile sunt produsul muncii si nu au o alta valoare decat cea a muncii cheltuite pentru ele. In acelasi timp, David Ricardo afirma ca pentru ca o masura de valoare sa fie perfecta, trebuie ca ea insasi sa aiba valoare, si ca acea valoare sa fie invariabila, la fel cum o masura perfecta de lungime trebuie sa aiba ea insasi lungime, si ca acea lungime sa nu se modifice niciodata. Ricardo facea constatarea ca aurul e marfa care exprima cel mai bine necesitatea unei unitati de masura invariabile.

Teoria rentei

Teoria rentei este o sinteza teoretico-economica in care se oglindeste lupta burgheziei industriale impotriva aristocratiei latifundiare. Angajarea lui Ricardo pe terenul teoriei economice a fost determinata de problemele vietii reale din epoca si din Anglia, iar pozitiile pe care le-a analizat – pozitiile industriasilor – erau cele ale progresului economico-social.

Ricardo defineste renta ca acea parte din produsul pamantului care se plateste landlordului pentru folosirea fortelor naturale si indestructibile ale solului, subliniind ca ea nu trebuie confundata cu dobanda sau profitul si nici cu salariul, desi se afla in legatura cu ele. Ea se plateste numai pentru ca pamantul nu este nelimitat in cantitate si uniform in calitate si pentru ca, odata cu dezvoltarea populatiei se cultiva pamant de calitate inferioara sau situat mai putin avantajos. Cu fiecare spor de populatie, care va obliga o tara sa recurga la pamant de o calitate mai slaba pentru a fi in stare sa mareasca oferta de alimente, renta tuturor pamanturilor mai fertile va creste.

Ricardo considera ca pe terenurile cel mai putin fertile aflate in cultura nu se plateste nici o renta, intreprinzatorul realizand numai rata generala a profitului; prin introducerea in cultura de terenuri care determina cheltuieli mereu mai mari, profitul capitalului scade iar renta creste.