Timp și Infinit

Vorbind despre o sageata a timpului, oamenii de stiinta si filosofii, preocupati de aceasta problema, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demon¬strabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalitatii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; în cadrul unidimensionalitatii se poate discuta si sensul unic al curgerii timpului, deci imposibi¬litatea realizarii drumului invers. Argumentul principal îl constituie în acest caz lanturile cauzale, imposibilitatea aparitiei efectului înaintea cauzei si, de cele mai multe ori, nota de succesiune în relatiile cauzale, efectul continuând sa existe si sa actioneze dupa încetarea actiunii cauzei, dar ca rezultat evident al actiunii acesteia.

Demonstrarea unidimensionalitatii timpului (chiar când acesta este gândit ca volum) si în cadrul acesteia — a sensu¬lui timpului dinspre trecut spre viitor — nu este epui¬zata de teoretizarea momentului de succesiune în relatia cauzala, în teoria relativitatii, fenomenul de dilatare a timpului precizeaza transformarile posibile ale timpului în trecerea de la un sistem de referinta la altul, prin aceea ca acest fenomen (ca fenomen de relatie) nu schimba întru nimic sensul desfasurarii evenimentelor dinspre trecut spre viitor în sistemul propriu de referinta. Fenomenul dila¬tarii duce doar la marirea distantei dintre evenimente în cazul raportarii unui sistem de referinta la altul.

Concluziile teoriei relativitatii întregesc deci argumen¬tul relatiei cauzale si cu conservarea sensului în cazul succesiunii unor evenimente, chiar daca acestea nu sunt legate cauzal între ele.

Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al tim¬pului sunt sistemele variabile. Astfel, în sistemele reale termodinamice starea mai probabila urmeaza starilor mai putin probabile. Aceasta caracteristica este redata de con¬ceptul de entropie. Cresterea entropiei înseamna cresterea starii de dezordine în raport cu ordinea, deci existenta unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.

In sistemele, în care predomina ramura ascendenta, putem vorbi despre un sens al desfasurarii proceselor in¬vers celui dintâi, sens de crestere a ordinii, de crestere a opozitiei la dezordine. Aceasta trasatura, caracteristica sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.

În orice caz, cu cât schimbarile sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioara, cu cât se poate aplica mai adecvat conceptul de „îmbatrânire" a sistemului sau cel de miscare progresiva, cu atât sistemul are mai multe note de ireversibilitate.

Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelata cu cea a reversibilitatii si ireversibilitatii lui. Re¬versibilitatea timpului va fi corelata cu posibilitatea curge¬rii evenimentelor în sens invers, cu reversibilitatea schim¬barilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea întoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibili¬tatea schimbarilor.

In descifrarea acestor aspecte, stiinta contemporana aduce argumente preponderente în sprijinul ireversibili¬tatii, desi nu anuleaza, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate partiala pe fondul ireversibilitatii fundamentale.

Cu alte cuvinte, în curgerea eterna dinspre trecut spre viitor este posibila si schimbarea dinspre A spre B si schimbarea dinspre B spre A', analog cu A, dar având — de buna seama — particularitatile sale. în sistemele mai simple predomina aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care — în curgerea timpului — sunt de fiecare data altele. Ecuatiile reversi¬bile ale dinamicii, ale câmpului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea prin¬cipiala de desfasurare a fenomenelor studiate în ambele sensuri, fara ca sa existe mijloace de detectare a starilor ulterioare fata de cele anterioare.

Fara sa fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (în acest al doilea sens), în coltul nostru de Univers se poate vorbi de o sageata a timpului, legata de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentala a timpului la întregul Uni¬vers se leaga de ideea dialectica a inepuizabilitatii calita¬tive si cantitative a materiei în miscare, de infinitatea posibilitatilor de structurare si de interactiune caracteristice Universului.

De existenta trasaturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate conceputa ca trecere de la trecut spre vi¬itor si nici o data invers, se leaga în filosofarea asupra timpului si constatarea ca timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) si posibil (timpul nescurs), ca nastere a realului din posibil si a posibilului din real.

Varietatea calitativa a structurilor temporale

Treptat se contureaza pentru secolul XX, tot mai in¬sistent, abordarea diversificata calitativ a timpului. Spe¬cificitatea coordonatei temporale obliga la diferentierea între timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biolo¬gic, uman (individual si social). Timpul biologic, amplu cercetat, desi înca într-o forma incipienta, pune în primul rand problema deosebirilor între timpul fizic (cronologic) Si cel biologic, în asa fel încât timpul biologic nu poate fi totdeauna masurat cu unitatile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare si îmbatrânire a diferitelor organisme. Dar. evidentiind rit¬murile diferite, se poate afirma ca timpul organismului tânar este mai dilatat decât cel al organismului îmbatrânit, întrucât secunda de viata a unui organism tânar este mai bogata în procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lunga decât pentru omul matur, caci în cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente si în plan fi¬ziologic si în plan psihic, deci activitatea e mult mai intensa.

Din punctul de vedere al timpului fizic, copilaria apare scurta, iar batrânetea — lunga. Din punctul de vedere al timpului biologic situatia se prezinta diametral opusa : copilaria este îndelungata, iar batrânetea — scurta.

De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecarui organism, care se modifica de a lungul dezvoltarii sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatari sunt importante prin consecintele lor „antropo¬logice", caci valoarea în timp a zilelor, fiind invers pro¬portionala cu vârsta, rezulta necesitatea utilizarii la ma¬ximum a posibilitatilor tuturor vârstelor, cu deosebire a anilor tineri.

Timpul biologic individual se coreleaza apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintâi prin legitati ca¬racteristice. Durata de existenta a speciei se supune altor criterii decât durata de viata a fiecaruia din indivizii sai. Daca în cazuri individuale, esentiali sunt parametrii fizio¬logici, în cazul speciei apar alti parametri, ca densitatea populatiei, largirea arealului, existenta unei capacitati generale de adaptare, capacitatea de a birui în concurenta interspecifica etc.

În cercetarea timpului biologic, un aspect important îl reprezinta modurile specifice ale „simtului timpului", care trebuie întelese ca o capacitate de a percepe curge¬rea timpului, de a actiona în anumite ritmuri regulate, de a masura timpul cu mijloacele proprii organismului. Exis¬tenta „orologiilor biologice" constituie principala parti¬cularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele conditionate legate de timp, migratia pasarilor etc.).

Organismul viu poseda asemenea ceasuri, care sunt corelate în esenta cu procesele periodice din mediu : zi-noapte, anotimpuri etc. Temelia ceasurilor biologice ru¬dimentare o constituie caracteristicile periodice ale reac¬tiilor chimice ale diverselor structuri subcelulare. La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmica automata a scoartei cerebrale.

Nivelul reprezentarii constiente a timpului presupune o multitudine de factori psihici si biologici. Toate eveni¬mentele vietii lasa urme în noi, personalitatea noastra se îmbogateste neîntrerupt si nu ne putem rupe nicicând de trecut.