Analiza Financiar - Patrimonială a Societății Comerciale

ANALIZA FINANCIAR – PATRIMONIALĂ

A SOCIETĂŢII COMERCIALE

Cap. I. Delimitări conceptuale privind analiza situaţiei financiar-patrimoniale şi obiectivele acesteia

Într-un sistem economic concurenţial, obiectivul major al firmei este maximizarea valorii sale, respectiv creşterea averii proprietarilor acesteia. Aceasta implică desfăşurarea activităţii societăţii comerciale în condiţii de rentabilitate superioară şi în acelaşi timp menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului financiar.

Alte obiective, cum sunt flexibilitatea financiară, creşterea maximală, menţinerea puterii şi autonomiei financiare reprezintă alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii firmei. Flexibilitatea financiară reflectă capacitatea de adaptare a firmei la schimbările de mediu; o bună flexibilitate nu poate decât să contribuie la maximizarea valorii firmei. Creşterea maximală nu conduce în mod necesar la maximizarea valorii firmei. Dar o creştere puternică poate duce, în anumite perioade, la degradarea rentabilităţii şi mărirea riscului, la deficienţe de ordin financiar, deoarece deţinătorii de capital preferă să-şi plaseze resursele în societăţi comerciale care au o creştere moderată, şi în consecinţă un risc mai redus, dar care oferă o rentabilitate constantă. De asemenea, politica de păstrare a puterii şi autonomiei financiare poate să conducă uneori la performanţe inferioare.

Astfel, managerii şi acţionarii trebuie să urmărească atingerea acelor obiective pe termen scurt care să contribuie la realizarea celui pe termen lung – creşterea valorii patrimoniale a societăţii comerciale, singurul care permite perenitatea acesteia.

Obiectivele principale ale analizei financiar – patrimoniale sunt:

- stabilirea patrimoniului net, respectiv a valorii contabile a averii acţionarilor;

- determinarea sănătăţii financiare, respectiv detectarea unor eventuale situaţii de dezechilibru financiar care ar putea periclita continuitatea exploatării;

- stabilirea lichidităţii şi solvabilităţii firmei;

- determinarea flexibilităţii financiare a acesteia pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie;

- caracterizarea eficienţei elementelor patrimoniale;

- întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli şi a planurilor de finanţare;

- evaluarea performanţelor firmei.

Cap. II. Bilanţul contabil – bază informaţională a analizei patrimoniului firmei

Analiza situaţiei financiare se bazează pe: bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil şi anexele sale, raportul de gestiune, etc.

Bilanţul este documentul contabil principal care prezintă situaţia patrimonială a unei societăţi comerciale la un moment dat. În activul bilanţului sunt înregistrate toate drepturile de proprietate şi de creanţă ale firmei în ordinea inversă a lichidităţii (capacitatea posturilor de activ de a se transforma în numerar), iar în pasiv toate obligaţiile, respectiv angajamentele asumate, aranjate în ordinea crescătoare a exigibilităţii (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziţia firmei). Egalitatea bilanţieră este necesară deoarece activul şi pasivul sunt două reprezentări ale aceleiaşi mărimi economice. Pasivul reflectă sursele fondurilor firmei, iar activul constituie utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, deci nici o sursă nu poate rămâne fără alocare, după cum nici o nevoie de finanţare nu poate exista fără surse de fonduri.

Unele aspecte privind volumul şi structura activelor şi pasivelor sau asigurarea surselor de finanţare a activităţii pot fi investigate şi pe baza bilanţului contabil întocmit conform reglementărilor legislaţiei în vigoare. În legătură cu analiza situaţiei financiare pe baza bilanţului contabil, există două teorii fundamentale:

- teoria bilanţului patrimonial (financiar), care are la bază analiza lichiditate – exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale, analiza patrimonială; această analiză pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al firmei, adică incapacitatea firmei de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi;

- teoria bilanţului funcţional, conform căreia firma reprezintă o entitate economică şi financiară asigurând realizarea anumitor funcţii cum ar fi funcţia de producţie, funcţia de investire şi dezinvestire, precum şi funcţia de finanţare.

Bilanţul patrimonial reprezintă o importanţă deosebită pentru acţionari (care sunt interesaţi să cunoască valoarea averii lor) şi creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanţie pentru realizarea drepturilor lor). Acest tip de bilanţ se obţine în urma regrupării posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de lichiditate şi exigibilitate.

În urma corecţiilor ce se efectuează la activul şi pasivul bilanţului, acesta (bilanţul patrimonial) va conţine în partea de activ nevoi sau întrebuinţări permanente (elementele cele mai puţin lichide adică imobilizările necorporale, corporale şi financiare), şi nevoi şi întrebuinţări temporare, în care se includ activele circulante care au un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările. Partea de pasiv va fi formată din resurse sau capitaluri permanente, adică capitalurile proprii, reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat) şi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate), precum şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu scadenţă mai mare de un an) şi de asemenea din resurse temporare, adică datoriile cu scadenţă mai mică de un an. Prelucrarea datelor din bilanţul contabil va determina următoarea structură a bilanţului financiar: