Euro - monedă internațională

Capitolul I

Istoria apariţiei monedei EURO

Euro este o parte integrantă a procesului unificării politice europene, un proces social și politic care se desfășoară timp de mai multe decenii şi care adesea a fost urmărit fără a se ţine seama de logica economică.

În anul 1951, ţările vest-europene (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxembug și Olanda) au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Cărbunele şi oţelul erau resursele strategice cele mai importante la acel momentul, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a cerut fondatorilor săi să îşi autorizeze atribuţiile pentru aceste resurse unei autorităţi independente. În ciuda naturii economice a acestui acord, el a fost destinat în principal „prevenirii unui conflict militar între Franţa şi Germania” pe un continent şi nu neapărat pentru a îmbunătăţi managementul cărbunelui sau al oţelului.

În anul 1957, cele şase ţări vest-europene, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Germania au semnat Tratatul de la Roma, creând prin acesta Comunitatea Economică Europeană. Comunitatea Economică Europeană a fost creată pentru reducerea barierilor comerciale, eficientizării politicilor economice, coordonării politicilor în domeniul agriculturii şi transporturilor, îndepărtând măsurile care restrângeau libera competiţie şi promovării mobilităţii forţei de muncă şi capitalului între ţările membre.

În anul 1957, se semnează Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energie Atomice, care avea drept obiectiv reglementarea utilizării energiei atomice în scopuri pașnice și coordonarea la nivel european a programelor de cercetare.

Integrarea politică s-a întărit în anul 1967, când Tratatul de fuziune a combinat Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, formând un acord mai larg şi mai puternic cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană.

La sfârşitul anilor 60, după eşecului acordului de la Bretton Woods prin care monedele erau legate de dolarul american şi le era permisă fluctuaţia în limita unui procent deasupra sau sub valorile prestabilite, apar discuţi privind colaborarea politică şi economică europeană. Fluctuaţiile extreme ale ratei de schimb distorsionează preţurile de pe piaţă, provoacă numeroase confuzii în rândul consumatorilor, împiedică dezvoltarea comerţului internaţional şi îngreunează investițiile.

Semnele de slăbiciune ale acordului erau din ce în ce mai vizibile. Marca germană şi francul francez s-au devalorizat ameninţând astfel stabilitatea celorlalte monede europene. Astfel, în luna decembrie a anului 1969, primului ministru luxemburghez, Pierre Werner i s-a solicitat să redacteze un raport la nivel înalt al Comunităţii Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între economiile europene. Raportul Werner a fost dat publicităţii în anul 1970 folosind pentru prima dată termenul Uniune Economică şi Monetară. Acest raport nu numai că afirma necesitatea unei cooperări monetare, dar a mai sugerat în mod explicit faptul că este posibilă crearea unei monede unice europene.

Pe fondul căderii Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton Woods şi a primei crize a petrolului, dezideratul Uniunii Economice şi Monetare Europene a devenit însă incert, până în momentul în care efortul conjugat al Franţei şi Germaniei s-a terminat cu crearea Sistemului Monetar European în anul 1979.

Creşterea economică a determinat negocieri la nivel înalt care au culminat cu semnarea în anul 1987 a Actului Unic European, act care permitea eliminarea sistematică a tuturor controalelor de frontieră, a tarifelor, a vămilor şi restricţiilor legate de capital şi forţa de muncă, restricţii care erau în vigoare, după decenii de eforturi pentru unificarea economiilor europene. Obiectivul său a fost realizarea unei pieţe comune nerestricţionate până la sfârşitul anului 1992. El a început prin înlăturarea barierilor din calea serviciilor bancare, titlurilor de valoare, societăţilor de asigurări şi a altor servicii financiare.

Prin Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, s-a stabilit că Uniunea Economică şi Monetară va fi creată în trei etape:

Prima etapă, derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de pregătire, presupunea :

- Intărirea Uniunii Economice prin măsuri de desăvârşire a pieţei unice interne;

- Dezvoltarea coordonării politicilor economice, fixarea unor orientări cantitative pe termen mediu în planul politicilor bugetare naţionale, concentrarea politicilor bugetare;

- Extinderea în toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului sistemului monetar european şi lărgirea rolului ECU;

A doua etapă între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1996, a fost creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, care va deveni de la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană. Institutul Monetar European a conturat viitoarea politică monetară unică.

În aceasta a doua fază s-au luat măsuri pentru întărirea pieţei unice interne, a ajutoarelor structurale şi a politicii de concurenţă, pentru lărgirea regulii majorităţii în privinţa deciziilor de orientare a politicilor economice şi a regulilor referitoare la amploarea deficitelor bugetare. Ţările membre Uniunii Europene au urmărit între 1994-1996 îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

A treia etapă, prevăzută iniţial să se desfăşoare între 1997-1999 a fost decalată cu doi ani. Conform acordului prealabil, analizând lista ţărilor care îndeplineau criteriile de convergenţă, Consiliul European urma să constate dacă şapte ţări comunitare sunt pregătite să treacă la a treia etapă începând cu 1 ianuarie 1997. La 6 decembrie 1995, în cadrul Consiliului European de la Madrid s-a hotărât că stadiul al treilea al Uniunii Economice şi Monetare să înceapă la 1 ianuarie 1999.

În această etapă au fost fixate irevocabil parităţile între monedele ţărilor care urmau să facă parte din uniunea monetara, iar Banca Centrală Europeană definitivează politica monetară comună pentru viitoarea zonă euro.