Implicațiile crizei financiare actuale asupra sistemului bancar mondial

Cap I. Analiza comparativa privind cauzele crizei economice din 1929-1933 si criza creditelor ipotecare din august 2007.

Criza economică începută în octombrie 1929, s-a transformat într-o lungă depresiune economică ce continuă şi în anii `30. S-a reflectat iniţial prin prăbuşirea producţiei, a investiţiilor, a preţurilor, a veniturilor, a comerţului internaţional, dar şi prin înmulţirea numărului falimentelor şi a creşterii şomajului. Un loc esenţial în procesul de declanşare a crizei economice il ocupa Crash-ul de pe Wall Street; acesta evidenţiază slăbiciunile gestiunii americane, ruinând tot sistemul de credit înpiedicând decidenţii să aiba o reacţie eficientă. Lumea în care trăim astăzi trece deasemenea printr-o adevarată criză.

Declanşarea crizei din 1929 s-a produs din cauza măririi ratei dobanzii de catre Federal Reserve, şi prin aplicarea protecţionalismului care a condus la reducerea comerţului internaţional. Putem astfel spune că s-a produs datorita intervenţionismului statal apicat intr-un moment nepotrivit si s-a bazat pe evaluari eronate.

Prin comparaţie criza din 2008 îşi are cauza în expansiunea creditelor ipotecare, îcurajată prin scaderea ratei dobânzii de catre Federal Reserve şi în creditarea excesivă a populaţiei cu venituri sub medie pentru achiziţia unei case. Spre deosebire de 1929, acum există organism de control, instituţii financiare internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială, care sa reglementeze situaţia.

Urme adanci au fost lasate de criză mai ales în perioada interbelică, dar prin acesta s-a reorganizat sitemul bancar actual şi s-au realizat legile securităţii. Economia a fost atunci îngreunată de faptul că bancile nu au mai acordat împrumuturi. Acest aspect împreună cu speculaţiile au condus la distrugerea sistemului bancar.

O diferenţă majoră se regeseşte şi în intervenţia bancilor central, în primul rand intervenţia FED care s-a implicat prea mult în economie prin consumul de lichidităţi din sistem, ceea ce a dus la recesiune. Raspandirea neajunsurilor a fost favorizată şi de preşedintele Herbert hoober care a majorat taxele.

Prin comparaţie în zilele noastre s-a procedat la introducerea facilităţilor de creditare pentru incercarea de a micşora aşa numita „topire economică”. În cazul crizei din `29-`30 faza premergatoare a debutat în 1921. Valoarea preţurilor avute de produsele intermediare scadeau în timp ce cele ale produselor de consum cresteau. Productia industrială şi cea agricolă creştea într-un ritm mai alert decat cererea internă, iar valoarea creditelor de consum se dubla. În acea perioada americanii cumparau orice de la alimente la bijuterii, de la îmbracaminte la iahturi, acelaşi lucru s-a petrecut şi în zilele noastre.

Cadrul legal era foarte permisiv, companiile îşi permiteau majorarea capitalului social prin emiterea de noi acţiuni pe care le vindeau ulterior investitorilor. Valoarea si cantitatea împrumuturilor destinate speculaţiilor creşte de la 2.5 miliarde $ in 1926 la 6 miliarde $ in 1929. Acesta crestere accelerată depaşeşte capacitatea întreprinderilor de aşi mari capitalul de 2 ori in doar 3-4 ani. Bursa de valori din New York a scazut cu 17 procente, dupa ce in data de 3 septembrie 1929 inregistrase maximul istoric. Ulterior a început să se recupereze, dar printr-un curs fluctuant. În urmatoarea lună, octombrie, SUA a fost nevoită să platească pentru excesele anteroare. Criza economică a început pe 24 octombrie 1929 şi a reprezentat consecinţa logică a boom-ului economic speculativ din `26. S-a întamplat într-o zi de joi, aceasta fiind denumită „Joia neagra” de la bursa de pe Wall Street.

Singura siluţie era considerată intervenţia statului. SUA a concentrat un numar mare de fonduri în împrumuturi bancare, a controlat atât preţurile cât şi creditele, a subvenţionat unele ramuri economice. Dar povestea se repeta şi acum, când America atuncă pe piaţă 700 de miliarde $ pentru a menţine într-un mod artificial preţurile.

Actuala criză se aseamană cu cea precedentă prin intervenţionismul statului care se face simţită prezenţa prin naţionalizări. Durata şi mai ales profunzimea creizei au determinat statele să intervină pentru a limita consecinţele economice şi sociale ale acesteia. S-a decurs la doua tipuri de politică: deflţia care implică menţinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi prin stabilirea balanţei comerciale (prin micşorarea preţurilor exporturilor şi a salariilor).

Relansarea economiei presupune majorarea cheltuielilor statului şi acceptarea deficitului bugetar, dar şi de această dată prin devalorizarea monedei pentru stimularea exporturilor. Pin aceasta s-a realizat o relansare numai paţială a economiei, care nu a permis rezolvarea tuturor problemelor.

Statul s-a concentrat asupra aţiunilor directe sau indirecte care ar putea redresa economia. Cele indirecte prin favorizarea concentrării întreprinderilor prin intermediul subvenţiilor, iar cele directe prin dezvoltarea sitemului public prin naţionalizarea activităţilor principale.

În anii `29-`33 nu exista nici o organizaţie gen Uniunea Europeana sau North Americam Free Trade Agreement (NAFTA), care să adopte măsuri de ordin protecţionist pentru comerţul internaţional. Acum legaturile dintre stat şi economie cunt mult mai dezvoltate decat în trecut. Ţarile occidentale colaborează pentru limitarea efectelor crizei financiare, pe când în anii `30 nu era un mecanism de consultare/informare/cooperare. Spre deosebire de atunci nimeni nu se gandea la salvarea băncilor prin majorarea lichidităţior.