Politică fiscală în UE

Cap. 1. Politica Fiscală la nivelul Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene este cea mai mare provocare a Europei , aceasta fiind singura şi unica şansa de a uni un continent şi de a creşte prestigiul Europei în lume.

Uniunea Europeană conţine 27 state şi mai mult de 500 de locuitori. Deşi este formată numai din minorităţi şi nu din majorităţi, Uniunea Europeană s-a bazat pe voinţa tuturor de a lucra împreună, având interese comune. Prin interesele lor comune ţările membre au ajuns la concluzii ca aceea că în unele domenii se pot obţine rezultate mai bune la nivel European decât la nivel naţional. UE este unică, ea nu este precum SUA un stat federal deoarece ţările membre rămân state suverane independente. Prin existenţa unor politici comune UE demonstrează acceptarea cedării unei părţi din suveranitatea statelor membre către instituţiile europene.

1.1Conceptul de politică fiscală

Conceptul de politică fiscală este prezentat cu nuanţe diferite, accentuându-se asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. Politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalităţile de procurare a resurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin.

Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea structurală a sistemului fiscal, asigurarea funcţionării acestuia în scopul obţinerii finaltăţilor dorite de către decidentul public, în economie.

Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, ansamblul reglementarilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor şi deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a ocuparii forţei de muncă etc., pentru a se integra în politica generală.

Politica fiscală este importantă pentru toate ţările lumii, ea devenind esenţială atunci cand vorbim de o grupare de state care işi propun sa acţioneze şi să se dezvolte împreună. Acţiunile întreprinse într-o ţara au impact şi în celelalte ţări. Astfel ,sistemul fiscal trebuie să fie cât mai simplu şi cât mai neutru posibil.

Putem afirma că politica fiscală are ca obiective rezolvarea unor categorii de problem, cele fiscal existente între statele member ale Uniunii Europene. Este vorba aici de pericolul dublei impuneri, despre evaziunea fiscală precum şi despre utilizarea discriminatorie a impozitelor. Aceste problem au la origine 2 factori: mondializarea producţiei şi dezvoltarea rapidă a schimburilor comerciale, precum şi menţinerea unei suveranităţi fiscale a statelor membre.

1.2 Reglementări existente

La nivelul UE politica fiscală este subordonată tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene, care prevede:

- eliminarea taxelor vamale între ţările membre (Art. 3) şi a oricăror altor măsuri cu efect similar;

- şi asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune.

Se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA şi accizele). Impozitele directe sunt subordonate scopului de neafectare a liberei concurenţe pe piaţă, însă se recomandă membrilor încheirea de convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale.

Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor bugetare la 3% din PIB, membrilor neparticipanţi la uniunea monetară fiindu-le recomandat să evite deficitele substanţiale

1.3. Obiectivele politicii fiscale

Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în ceea ce priveşte cotele şi metodele de aplicare al impozitelor indirecte. Obiectivul vizează TVA şi accizele.

În domeniul fiscalităţii directe, se urmăreşte în principal minimizarea posibilităţilor de evaziune şi evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale între statele membre. Scopul avut în vedere de măsurile de armonizare a politicii fiscale constă în evitarea efectelor negative ale concurenţei între statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migraţie a firmelor aflate în cãutarea regimului fiscal cel mai favorabil.