Politica Fiscală la Nivelul Uniunii Europene

CAPITOLUL 1.POLITICA FISCALĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

1.1 Fundamentele politicii fiscale europene

Uniunea europeană este un parteneriat economic şi social unic încheiat între 27 de ţări europene democratice.

Obiectivele uniunii europene sunt pacea, prosperitatea şi libertatea pentru cei 495 de milioane de cetăţeni ai săi – într-o lume mai dreaptă şi mai sigură

Uniunea Europeană este unică. Ea nu este un stat federal, ca Statele Unite ale Americii, pentru că ţările membre UE rămân naţiuni suverane independente. UE nu se încadrează nici în tiparul de organizaţie interguvernamentală, cum sunt Naţiunile Unite, deoarece ţările membre îşi reunesc o parte a suveranităţii – şi obţin, în acest fel, o influenţă şi o putere colectivă mult mai mare decât în cazul în care ar acţiona pe cont propriu. În practică, prin reunirea suveranităţii se înţelege că statele membre deleagă anumite puteri de decizie unor instituţii comune pe care le-au creat, astfel încât deciziile cu privire la probleme specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.

Politica fiscală, parte integrantă a politicii economice a statului, cuprinde ansamblul reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri publice, caracterizând opţiunile statului în materie de impozite si taxe ; într-o alta accepţiune politica fiscală reprezinta activitatea autoriţatii fiscale prin luarea măsurilor pentru asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii consumului public si furnizării de bunuri si servicii publice ; mai mult decât atât politica fiscala se constituie si într-un instrument de intervenţie în vederea realizarii unor obiective generale ori specifice într-o anumita perioada.

Organizarea sistemului fiscal,conceperea si funcţionarea sa, conduce la modificări în viata socială,economică si socială.Aceasta este motivul pentru care sistemul fiscal trebuie analizat nu numai din perspectivă statică,ci si din dinamică.

Utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice ,îi confera acestuia un caracter generator al politicii fiscale ,făcînd astfel să funcţioneze diferite tehnici si mecanisme de prelevare a impozitelor în scopuri politice,economice şi sociale.

Suveranitatea fiscală a unui stat este manifestată, in mod tradiţional prin exercitarea puterii de a stabili pe teritoriul naţional impozite,taxe si contribuţii.

Astfel,aceasta suveranitate fiscală,implică si faptul ca nu există nici un fel de reglementări care să permita altor state,organe sau organisme internaţionale să instituie impozite la scara internaţionala şi nici să emită reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate statele lumii.

Faptul că fiecare stat suveran are libertate deplină în alegerea sistemul fiscal pe care să îl promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea categoriilor de contribuabili,în dimensionarea cotei de impunere,in fixarea termenelor de plată, in acordarea de facilitati fiscale ,in solutionarea litigiilor dintre administratia fiscala si contribuabili,reprezinta manifestarea plenara a suveranitatii fiscale.

Impozitarea reprezintă unul dintre principalele “instrumente naţionale” ale statului prin intermediul căruia guvernul îşi pune în aplicare strategia pe care şi-a stabilit-o, în funcţie de conjunctura regională sau mondială, pentru o anumită perioadă de timp. Ca sistem de reglare economică şi monetară, impozitarea poate fi folosită în scopul influenţării unor procese economico-sociale, precum: dezvoltarea anumitor domenii sau ramuri ale economiei naţionale sau restrângerea altora, creşterea consumului populaţiei ori încurajarea economisirii, ajustarea modului de organizare şi funcţionare a societăţilor comerciale.

Prin urmare, politica fiscală este importantă pentru toate ţările lumii, dar ea devine esenţială atunci când este vorba despre o grupare de state care îşi propun să acţioneze şi să se dezvolte impreuna. În asemenea situatii, acţiunile întreprinse într-o ţară au, de regulă, impact şi în celelalte ţări. Prin urmare, sistemul fiscal trebuie să fie cât mai simplu şi cât mai neutru posibil.

Astfel,putem afirma că politica fiscală comună are ca obiective principale rezolvarea, în perspectiva următorilor ani, a doua categorii de probleme: problemele fiscale existente între statele membre ale Uniunii Europene şi problemele specific comunitare.

În ceea ce priveşte prima categorie este vorba despre pericolul dublei impozitări, despre evaziunea fiscală, precum şi despre utilizarea discriminatorie a impozitelor. Aceste probleme, care sunt contrare ideii de echitate fiscală şi care pe de altă parte par a se extinde în loc să se diminueze, au la origine conjuncţia a doi factori: mondializarea producţiei şi dezvoltarea rapidă a schimburilor comerciale, precum si menţinerea unei suveranităţi fiscale a statelor membre.

În ceea ce priveşte a doua categorie,privind problemele specific comunitare, deosebit este faptul ca acestea sunt, în principal, rezultatul transformării Uniunii Europene dintr-o simplă uniune vamală într-o uniune economică şi monetară. Această schimbare a determinat Piaţa comună să devină o zonă supusă unor politici economice şi sociale comune, având ca scop dezvoltarea omogenă şi echilibrată. Prin urmare, Uniunea are în vedere atât obiectivul general concretizat de aplicarea politicilor pe termen scurt şi mijlociu destinate asigurării convergenţei economiilor statelor membre, cât şi conjugarea politicilor sectoriale. La nivel sectorial, Comunitatea a iniţiat şi dezvoltat o serie de politici, în domeniul industriei, transporturilor, cercetării stiinţifice, energiei, etc., de natură să contribuie, în cazul adoptării măsurilor fiscale comune, la o dezvoltare echilibrată.