Supravegherea Bancară în UE

Introducere

Necesitatea supravegherii bancare reiese din particularităţile activităţii bancare şi din consecinţele negative ale falimentului bancar.

O primă particularitate a activităţii bancare constă în scadenţa diferită a elementelor principale din activul şi pasivul bilanţului contabil. În timp ce majoritatea depozitelor bancare sunt pe termen scurt, creditele acordate pot fi adeseori pe termen mediu şi lung.

O altă particularitate este lipsa de transparenţă a activităţii băncilor. Bilanţul, în forma în care este publicat, este foarte puţin transparent, oferind informaţii insuficiente despre calitatea activităţii desfăşurate.

În condiţiile în care falimentul unei firme poate fi benefic pentru celelalte, în activitatea bancară dificultăţile financiare ale unei bănci pot contamina şi celelalte instituţii de credit. Mai mult, falimentul unei bănci generează grave repercusiuni în întregul sistem şi are ca primă reacţie scăderea credibilităţii sectorului bancar.

Supravegherea bancară se realizează încă din faza de autorizare a constituirii societăţii bancare, obţinerea autorizării presupunând îndeplinirea unor condiţii obligatorii referitoare la: calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii, nivelul minim al capitalului social subscris sau care trebuie vărsat, stadiul de fezabilitate a băncii, acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii, structura acţionariatului, sediul băncii, auditorul independent.

1. Caractere generale ale supravegherii bancare

Supravegherea bancară semnifică activitatea prin care se asigură controlul şi urmărirea funcţionării băncilor într-o manieră neprimejdioasă şi conform reglementărilor bancare şi managementului performant, în vederea menţinerii unui sistem bancar viabil.

Această activitate are un caracter prudenţial, urmărind minimizarea unor riscuri referitoare la: apariţia unor pierderi financiare substanţiale pentru întreaga societate; apariţia unor întreruperi sau disfuncţionalități în sistemul de plăţi; pierderea controlului monetar; periclitarea investițiilor şi a dezvoltării viitoare; pierderea încrederii în moneda naţională etc

Astfel, societatea şi statul nu pot rămâne indiferente la asemenea riscuri, fapt pentru care, în fiecare ţară a fost creată o instituţie publică însărcinată cu apărarea unui interes public şi care a primit funcţia de supraveghetor al sistemului bancar, având menirea de a asigura supravegherea pe baza unor norme prudenţiale a instituţiilor de credit.

Obiectivul final al supravegherii instituţiilor de credit constă în protecţia mijloacelor

deponenţilor şi menţinerea confidenţialităţii în sectorul bancar pentru asigurarea fluxului continuu al investiţiilor de la investitori spre utilizatorii finali, care au nevoie de capital, în scopul finanţării afacerilor.

Cadrul financiar existent este atât de complex, iar metodele de distribuţie a capitalurilor

atât de numeroase şi variate, încât analiza riscurilor existente în procesul activităţii bancare şi, prin urmare, stabilirea regulilor destinate să minimizeze riscurile în limite prudente, a devenit extrem de dificilă, dar extrem de importantă. De aceea, semnificaţia asigurării integrităţii şi eficienţei supravegherii bancare în societatea contemporană este elocventă.

O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă programe de gestiune a riscurilor bancare, care vizează minimizarea expunerii potenţiale a băncii la risc.

În ultima vreme noţiunea de risc bancar este privită sub două aspecte şi anume: elementele de risc tradiţional, deja cunoscute ( riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul de imagine ) elementele de risc tehnologic ( managementul proceselor, arhitectura soluţiei , gradul de integrare a aplicaţiilor, securitatea la nivelul IT, disponibilitate).

Principalele obiective urmărite prin activitatea de supraveghere bancară sunt:

-menţinerea încrederii publicului în sectorul bancar, astfel încât fluxul economiilor să curgă fără întrerupere către investiţiile productive şi plăţile pentru bunuri şi servicii să se deruleze rapid şi eficient.

-protejarea fondurilor deponenţilor, prin limitarea riscului asumat de către aceştia;

-dezvoltarea unui sistem bancar viabil şi stabil, responsabil de calitatea serviciilor

financiare oferite publicului la un cost rezonabil;

-respectarea legilor şi a reglementărilor privind activitatea bancară.

-pentru a egala oportunităţi şi imparţialitate în accesul public la credit şi alte servicii bancare

-pentru a ajuta sectoarele economiei care au nevoi speciale de credit ( locuinţe, întreprinderi mici şi agricultură).

Supravegherea prudenţială a unei bănci se realizează pe întregul interval cuprins între acordarea autorizaţiei de funcţionare a acestuia şi retragerea autorizaţiei, iar raportul juridic dintre banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere, şi instituţia de credit există şi se manifestă, în mod diferenţiat, în raport de aspectele specifice momentului analizat, pe tot parcursul supravegherii.

2. Reglementări cu privire la supravegherea bancară în UE

2.1 Acordul Basel I

Sistemul financiar al UE a fost puternic marcat şi transformat de efectul cumulat al câtorva fenomene: procesul de globalizare, armonizarea cadrului de reglementări şi implementarea reformelor financiare de către statele membre.

Efectul combinat al acestor evoluţii este integrarea progresivă a sistemului financiar european, proces care se reflectă în pieţe mai omogene, un val de consolidare între intermediarii financiari şi apariţia de noi şi inovative procese şi tehnici.

Reglementarea mondială care stabileste o legătură directă între capitalul propriu al instituţiilor financiare şi riscurile pe care acestea le asumă este cunoscută sub denumirea de Acordul Basel. Comitetul Basel I pentru Supravegherea Bancară a introdus în 1988 Acordul privind Capitalul de acoperire a riscului. Afacerile bancare, practicile de management al riscului, abordările organelor de supraveghere şi pieţele financiare au suferit transformări

semnificative începând din acel an. Meritele Acordului din 1988 au fost recunoscute, în mai bine de 100 de ţări, printre care şi ţările central şi est europene, implementându-l în sistemele bancare naţionale.

Procesul de revizuire a Acordului Basel I a început la sfârsitul anilor ’90, când a devenit din ce în ce mai clar faptul că Acordul nu mai ţinea pasul cu realităţile din sistemul financiar-bancar.

„Acest acord, a avut menirea de a realiza un climat de concurenţă corectă între băncile internaţionale, prin stabilirea unui prag minim al capitalului la nivelul de 8% faţă de activele ponderate în funcţie de gradul de risc pentru fiecare bancă.”